Să nu alerge poezia înaintea faptei

Cum se poate ca-n lumină Să caut mereu umbra fină, În zâmbet-colțul de îndoială, În mâini-atingerea fatală? Să fug de furtuni în zilele senine, Să pun piatra de temelie cu gândul la ruine, Să sfârșesc înainte de a începe, Să vânez frântura liniilor drepte? Să plec în clipa în care ajung, Să-mi fie greu să mă bucur și mai ușor să plâng, Să cunosc doar gustul sfărâmării Și să nu mă fi predat vreodată înălțării? Inspirația muzicală: Years & Years-"Ties" Sursa fotografiei

   Pentru mine, ''îndeajuns'' e unul dintre cele mai grele cuvinte. E aproape revoltător faptul că abstractul său a putut fi încadrat în nouă litere. Sunt ochii mei îndeajuns de frumoși? Creațiile mele îndeajuns de bune? Iubirea îndeajuns pentru destinatar?    Nedefinita-i entitate planează deasupra lumii ca o peliculă lipicioasă, destinată moliilor oarbe. Cu toate acestea, mii de fluturi, acvile, păsări phoenix și porumbei încearcă să o atingă, rupându-și penele, înnegurându-și albastrul, sfărâmând antene. Vânători nebuni ce-și doresc să fie pradă, tânjind după mincinoasa încadrare într-un tipar străin, fără nume și în perpetuă transformare. Un scripete nevăzut ridică pânza de păianjen mai sus, iar fluturele mai renunță la o aripă, în semn de mulțumire pentru stropul de otravă ce i s-a dăruit în timpul prizonieratului. Atâta zbucium și renunțare pentru o clipă de liniște a frunții pe pernă, în care omul să-și poată spune: Eu sunt îndeajuns mie însumi și lum...

De ce fug? Pentru a câștiga timp. Am impresia că niște zile în plus vor face diferența, că așa pot să-mi aleg eu Momentul în loc să accept unul gata pregătit, că-mi voi regăsi toate puterile până atunci. E doar o falsă consolare; timpul se pierde oricum și luptele amânate nu au cum să-mi sprijine evoluția. Fug atunci când sunt prea multe voci contradictorii în interiorul meu și nu știu pe care să o ascult. Nimic nu-i mai apăsător decât propria ființă aflată într-o continuă procesare de raționamente fataliste, iar cel mai tragic lucru e că nimeni nu mă poate salva de mine însămi. Fug pentru senzația vinovată a lucrului interzis. Încălcarea regulilor poate fi benefică ocazional, însă știu că iresponsabilitatea duce la prizonierat și nu la eliberare. Adevarata libertate e aceea de a trăi conform crezului sufletesc și în armonie cu lumea întreagă. Fug pentru că mi-e teamă. Încă mi-e teamă de pierderi și goluri ireparabile, de imaginea unui suflet spart pe o podea de marmu...

În urmă cu o săptămână, scriam despre libertate ca atmosferă interioară, negându-i ipostaza de secvență înțepenită în decor. Eram împlinită, simțind cum pacea aceea vânată de-a lungul anilor îmi aparține, ba chiar îmi aleargă pe chip, în păr, spre vârful degetelor. Acidul de sub piele îmi fusese înlocuit de un entuziasm ce-mi spunea că, dacă aș face o piruetă cu ochii închiși, m-aș trezi în fața unui microfon argintiu, cântând ''Back it up"-Caro Emerald . Voiam doar să mă bucur de mine, de viață, de tot ceea ce mă inspiră și nu mai tânjeam după clipe netrăite. Credința îmi era întipărită în suflet, schimbând eternitatea crudă a deznădejdii într-una primăvăratecă și zglobie . Îmi propusesem să fiu răbdătoare-nu în sensul martiriului inutil, umbrit de teama singurătății, ci din perspectiva demnă a inimii ce nu se mulțumește cu orizonturi mai mici decât aripile sale. Ce folos în irosirea iubirii depline, imperfecte și înălțătoare pentru un schimb de nefericiri co...

   Știi prea bine că da-ul sufletesc nu corespunde rațiunii mele fataliste. Dacă n-ar fi curs atâtea mii de ganduri și întrebări și ipoteze, noi am fi fost alții acum. Sau poate aceiași, dar în alte ipostaze...    Nu înțelegi tu (cum nu înțeleg nici eu) de ce bucuria devine o piedică uriașă. Oare toți oamenii ce află lumina sfârșesc arzând? Și dacă e așa, de ce îmi doresc atât de mult să ard și eu, sub ochii tăi, până la capăt?   Ce gust poate avea libertatea din spatele gratiilor? Gustul visului, al planurilor, al umbrei-echivalenți difuzi ai unei lipse anume. Libertatea e mereu dincolo de cuști și temeri și singurul fel în care o pot trăi e să merg mai departe de mine. Mi-e imposibil, cel puțin pe fundalul unui "Mai bine nu...''    ''Ieși din închisoare, copilă, nu vezi că tu ești propriul tău gardian?'' Da, știu, cunosc toate sfaturile, toți pașii eliberării, dar nimic din toate acestea nu-mi învie curajul.   ...

Imaginează-ți o mare de neputință, murdărită de cele mai înfricoșătoare păcate, un zbucium continuu al ultimilor izgoniți social și moral, un haos întunecat și zgomotos. Îngrozește-te, apoi respiră adânc și aruncă-te în marea aceea. Rostogolește-te de zece ori și mă vei găsi pe mine, ghemuită în propria-mi noapte. Sunt doar un rest placentar împrăștiat într-o lume prea greu de înțeles, sunt împărțită între tenebrele originare și pământul mișcător, mereu fugind, mereu visand, mereu întrebându-mă, mereu stingându-mă pe cale... Sunt prizonieră și totodată liberă, cauza și consecința existenței mele și, deși mă zbat în pseudolupte, nu pot să scap de mine însămi. Te rog, repetă-mi obsesiv că totul depinde de mine, chiar vreau să cred, să mă opresc măcar o data și să închid ochii fără teamă. Vreau să mă ridic, să privesc înainte, să fiu vie... Daca aș ascunde și altceva decât lacune în interior, poate că nu te-aș mai speria de fiecare dată. Sursa fotografiei

Tu ești senzația mea vinovată și totodată cauza ei. Imunitatea mea impusă n-a reușit să te anihileze, așa că am rămas doar eu pe câmpul de luptă. N-am mai apucat să-mi trasez un plan; tu te-ai răspândit mult mai repede decât ideile mele, te-ai strecurat în toate încăperile încuiate anterior. Te-am simțit arzând sub pielea mea și am încercat să-ți ignor influența neliniștitoare, ți-am drenat farmecul în încheieturile cândva rănite, te-am adunat într-o singură moleculă și am leșinat. Am leșinat pentru că tu ești o doză prea puternică și nu știu cum să rămân vie în prezența ta.  Nu știu să respir sau să-ți vorbesc, nu pot să te ating, deși te port sub pleoape în întregime. E mai mult decât chimie, mai intens decât albastrul regal, e prea departe de rațiunea mea eliptică, prea frumos să fie al meu. Nu-mi încape în sânge atâta adrenalină, nu rezist realitații, nu. Eu sunt un om al visului, înțelegi? Lasă-mă să fug cu tine în amintire, lasă-mă să dispar înainte să fugi...

Am învățat să-i cultiv încă din copilărie, să le urmăresc firava înmugurire și apoi să îi simt stingându-se sub lacrimile mele. Am făcut tot ce poate face un om în încercarea irațională de a se agăța de frunze uscate.  S-au rupt copacii mei, au murit, i-am îngropat. Mi-am pus pălăria neagră și am șters ultimele regrete.De fiecare dată... Știu că visele au fost făcute pentru a-mi tăia rădăcinile, așa că m-am obișnuit să le suport deliranta dezmembrare. Aș putea fi dezamăgită la infinit...                                                         Cel mai înfricoșător e faptul că nimeni nu m-a învățat ce să fac în momentele în care visele sunt pe cale de a deveni realitate. Cum pot să ...