Să nu alerge poezia înaintea faptei

    Ți-am țesut dăruirea-mi plină  Și am pus rugăciuni pe cale. Privirea ta, câtă lumină Mi-a îndesat intre pumnale Și câte zile am atins cerul,  Însă nu te-am atins pe tine... Câte dorințe împărtășite Nu au luat nicicând ființă; În câte temeri blestemate S-a rătăcit a ta voință? O dată de-aș fi simțit bucuria Pe buzele-mi în așteptare; Pe-al tău umăr să-mi culc mândria  Și să-ți destăinui dulci și amare... Vom fi legați de-o vrajă eternă,   Doar noaptea o să te-ntâlnesc.  Când fruntea-ți adoarme pe pernă,  Eu voi veni să te privesc. Sursa fotografiei

Am auzit de zeci de ori, într-o rugăciune, sintagma: "frumusețe străină am văzut și cu ea mi-am rănit inima" și n-am știut ce-ar dori să însemne. Am crezut că e doar o exprimare arhaică, pe care o respect din obișnuință. De fapt, o înțelegeam cu toată ființa mea, pentru că rănile erau ale mele, adânci și infectate. Încă port stigmatele  celor două vocale albastre... Oh, în drumul meu spre Absolut, am uitat că mă chinuie rădăcinile pământești. Am confundat iubirea cu pura chimie, izbită sau reciprocă (și aici e adevăratul zbucium, așa greu de abandonat...). Cele mai fierbinți rugi înălțate vreodată aveau acest substrat superficial, iar din neîmplnirea lor au izvorât și necredințele mele. Am aruncat cu pietre în cer doar pentru că-mi legasem sensul vieții de învelișul muritor al unor oameni, iar pietrele mi-au căzut în suflet, scufundându-l în două iaduri albastre. M-am răzvrătit, din nou, și mi-am urât cel de-al doilea cromosom X. Am vrut să fiu și eu posesor de list...