Să nu alerge poezia înaintea faptei

Atât de nepotrivită cu lumea Pari tu, iubito, Încât tot ce atingi  Rămâne cu o urmă a solitudinii tale. Te simțeam sprijinindu-ți bărbia pe umăru-mi moale, Dar mă temeam că-mi vei fi sfărâmare; Tu, ca să mă îndupleci, Îmi spuneai că unele melodii îți par albastre Și că ai vrea să-ți desenez conturul buzelor cu degetul mare. Atâta nepotrivire am purtat în fire, De când ți-am cunoscut glaciala răzvrătire Și n-am știut să o cuprind în mâinile mele. Acum, soarta îmi este a rămâne Privindu-te, iubito, Iubind pe altul, mai curajos ca mine. Inspirația muzicală: Lana Del Rey-"Art deco" Sursa fotografiei

Tălpile mele nu reușesc să afle o singură cale a sufletului împărțit între teama de Sine și cea de lume. Mă pot izbăvi doar îmbrăcându-mi zbuciumul într-o liniște externă, capabilă să-și reverse sacrul prin vitraliile mele profane. Acest refugiu în puritate se poate înfăptui doar la ora 5 dimineața . Nu cunosc moment mai copleșitor decât cel dinaintea răsăritului, când doar o fărâmă de orizont prevestește lumina, în timp ce noaptea își împrăștie ultimele farmece. Chiar la limita dintre întuneric și primele irizații roșcate, se află o dungă de cer, intensă și profundă ca un sunet marca Depeche Mode. În albastrul ei nedefinit și unic sunt scrise toate secretele începutului și sfârșitului, pentru a-i salva pe oameni de eterna și ucigătoarea retrospecție. Ajunsă sub acest spectru feeric, nu-mi mai amintesc nume, dureri, dezamăgiri. Nu mai știu nici măcar să plâng. Plumbul din suflet cade pe nesimțite și aripile înnodate de atâta neputință se desfac încet, astfel încât vindec...