Să nu alerge poezia înaintea faptei

  M-am trezit cu liniștea pe tâmple- Mi-a spus că izbăvirea vine în curând. M-am trezit cu liniștea pe tâmple- Mi-a spus că izbăvirea nu va veni vreodată. Eu am înnodat vocile profețiilor Și le-am lăsat să se iubească Până vor ajunge la un acord. Sursa fotografiei

   Cât timp e intens, e real-aceasta este una dintre convingerile mele. Lucrurile mediocre pot fi ușoare sau apăsătoare, pot stoarce un zâmbet sau o pace artificială, pot atrage admirația lumii, dar nu rămân în picioare. Se dezmembrează asemenea unor coșmaruri la ivirea zorilor, părăsesc amintirea pentru că nu au avut vreodată ceva de oferit.    Ceea ce intens e real, dar nu neapărat bun. Drumul spre mistuire începe cu o adiere dulce, cu o falsă promisiune de infinit. De bunăvoie mi-am culcat mâinile în matricea strivitoare, căci nu-mi arătase nimeni cum să alunec în palme care știu să prețuiască.    Care sunt ''termenii pasiunii" (Irvin D. Yalom) noastre? Căutăm omul care strigă mai tare sau pe cel înțelept în tăcere? Pe cel ce pășește mai repede sau pe cel ce știe unde merge?    Adevăratul foc trebuie să aprindă o candelă, într-un altar, fără să se rușineze. Dacă îngerii ar fi martorii iubirii noastre, am mai iubi la fel? ...

Nu-i vina ta că ești grăbit Și-mi tulburi zmeul adormit; E vina ta că ești încet, Mă lași cu zmeul treaz în piept, Când știi că-mi trebuie un infinit Ca să-l văd iarăși fericit. Sursa fotografiei

Solii s-au întors, frânți de-a lor menire; Etenul meu nu mai veghează peste tine  Și nici fluturii nu mai poartă Ceruri răsturnate pe aripi. Cu un praf de gheață, cu altul de foc,  Am vrut să opresc timpul din joc, Dar visele mele de nemurire Au luat a îngerilor fire. Noaptea de granit e ascunsă-n stele căzătoare, Privesc lunga îndoială din a lor alunecare, Cu ochi mari, de dor, Cu ochi mari, de întrebare. Al meu răspuns n-a mai ajuns. A fost nedemn? A fost răpus? Ori destrămat într-un apus? Alți zori mă cheamă, alte zări Vor cerne în suflet albe uitări. Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Is it happiness" Sursa fotografiei 

Când tu erai Saturn, Eu eram infinitul dansând în jurul pietrei și al gheții, Predându-mă albastrului tău metalic, Dăruindu-mă nimicului. Când tu erai Saturn, Eu aveam ochii lui Venus Și brațele tăiate. Bogăția mea era intangibilul,  Spre care trimiteam mesageri orbi și plini de iubire. Când tu erai Saturn, Îți căutam poezia în nebuloasă. Numai o eternitate mă mai despărțea de tine, Numai un cuvânt nerostit Și un moment netrăit. Ce rost mai are acum Să învii ce a murit? Tu nu mai ești Saturn,  Iar eu măruntul satelit. Inspirația muzicală: Woodkid-''The golden age" Sursa fotografiei

                                                                Motto: ''Until then, you have to live with yourself.'' Tricky Din când în când, aud acea notă gravă a unei melodii străine, ce-o port în mine de ani întregi fără posibilitate de interpretare. Aștept un chip ascuns în umbre, pe care-l nu-l mai pot măsura în timp fără a mă îndoi de existența lui.  Ești tu recesiva ochilor mei? Suntem jumătăți sau suflete diluate unul în celălalt? Ești un  martor al luptelor de jar, ori poate doar un necunoscut? Am întâlnit secvențe din tine sau simple iluzii? Am scris versuri nisipului?  Pentru cine mi-am păstrat secretele? Ce diferență e între tine și o adiere de vânt? Cui aș putea să te încredințez ca să fiu sigură că nu te mai rătăcești? Mi-e teamă că te voi privi printre pleoape stinse, când...

Sufletul meu nu poate trăi fără vreo admirație secretă. Cineva trebuie să fie acolo, sub umbra amintirii sau a visului, a netrăitului sau a semnului interzis.  Atașamentul poate fi înșelător, căci inventează calități și își construiește piedestale pentru a avea o înălțime de la care să se arunce apoi, dar fascinația e sinceră prin apelul său la concret. Domeniile ei se întind pestre trup, voce, gesturi, dar rămân neatinse de vulgaritate sau primitivism. Trupul este versul, rima, iar fascinația e capacitatea de a-i învia poezia. Anatomicul dezvăluie noi sensuri; linia mandibulei, expresivitatea bărbiei, omoplații ce par relicve ale unor aripi uitate. Farmece nebănuite izbucnesc tocmai din trăsăturile aspre; imperfecțiunea capătă forma desăvârșirii. Ați văzut vreodată degete strălucind în lumina răsăritului? Nu se ascundeau în ele toate fațetele tăcerii?  Melodia  ''Burning desire" (Lana Del Rey)  ilustrează cel mai bine esența fascinației. Unii s-ar îm...

Înainte de a citi, fii desculț. Ascultă  ''J butterfly'' , închide ochii. Spune-mi, nu ai dansa cu mine printre trenuri răzlețe? Kana se simțea încătușată de toate, voia să se elibereze, să plece...Se îndreptă hotărâtă spre gară, se așeză pe șine și își lăsă capul pe o parte, visând la viitorul ce îi va fi întrerupt de un țiuit și un zgomot metalic. Aștepta calmă, își irosise deja toate lacrimile, dorințele și regretele. Aștepta și atât. Undeva, la celălat capăt al căii ferate, Klaus își arunca ultima țigară. Era plictisit de viață, tradat de ea, furios pe oameni. Aștepta același deznodământ trist, stând în picioare, sfidând moartea. Disprețul luase locul resemnării în ochii lui. Soarele era însă pe cer, strălucind la fel de frumos pentru fiecare. O rază pătrunse și în ochiul sec al Kanei și îi făcu pieptul să tresalte. Se ridică și începu să meargă pe calea ferată. Tricoul negru și pantalonii scurți dispărură, lăsând loc unei rochii lungi, albe. Picioa...

Tu decorezi noaptea cu trupuri, Eu frământ umbre de gânduri; Tu te-ascunzi în măști și vorbe, Eu îmi pierd credințe oarbe. Tu mă judeci cu asprime, Tocmai tu, fals Prometeu; De ce te-aș lăsa oare Să afli cine-s eu? De ce ți-aș povesti De întrebări bătrăne Ce continuă să-mi sune În fire, zi de zi? De ce ti-aș dezgoli Iubirea-mi dezlegată, Ce-și caută, însetată, Un nod pentru a trăi? De ce ți-aș dărui Din flăcări și speranțe Ce vor să mă înalțe Deasupra neîmplinirii? Oricum, n-ai înțelege. Rămâi rege într-a ta lume; Eu sunt roabă într-a mea. (februarie 2013, înainte de tine) Sursa fotografiei Radarul meu interior știa că aceste versuri, scrise dintr-un impuls distanțat de vreo situație concretă, vor deveni palpabile și vii. Recitindu-le, mă minunez de fidelitatea cu care se pliază pe sufletu-mi amprentat de experiență. O iau cuvintele înaintea trăirii? De ce-aș fi exprimat în poezie o premoniție a sfărâmării? Pentru ...

Cum ar fi să-i acord inimii mele o zi de libertate? O zi în care toate acțiunile mele să fie conduse de ceea ce simt, fără rezerve, reguli, raționamente? Aș fi fericită? Aș regreta? Greșesc destul gândind, de ce nu mi-aș permite să o fac și cu inima? Cât de tare m-aș rătăci? N-aș ajunge mai departe de ființa pe care o port încă în interior. Nici măcar n-aș cere divinității să eternizeze acele clipe. Mi-aș dori numai să le simt, cu ochii închiși, o singură dată. ''O oră de-mi voi fi străină, / De-mi voi uita a mea ruină, / O oră să fiu pământească, / Nefericirea să-mi pălească...'' scriam anul trecut, fără a ști cât de pregnantă poate deveni dorința de a valida un zbor printr-o oarecare formă a concretului. Nu găsesc nimic imoral în a rosti necuvintele sau a cuprinde în brațe renunțarea... Am nevoie de un sfârșit dantelat ca o literă medievală, am nevoie de o realitate palpabilă pe care s-o pot încuia într-o cutiuță, căci nu știu cum altfel aș...

Printre perdele negre, Vom căuta-mplinirea Tu și eu, complementari, În cuget și-n simțire. Vom dezgoli amurgul De orice suferință Și îi vom da ființă Necugetatei simbioze dintre noi. Vom fi divini, iubite, Când vom sigila aceste clipe Pe buze tremurânde Și pe-amintiri rănite. O să-mi săruți în zbor Clavicula-ngândurată, Iar eu îți voi scrie pe spate Adevăruri uitate. Vom fi eterni, iubite, Când vom ascunde-n cripte Bucuria pură De-a fi un singur vis. Și-n cerurile târzii, Vom pluti în neștire, Gustând oda regăsirii Împreună-două lire... Sursa fotografiei

-Ți-am cules semințe pentru grădina ta. Spune-mi, ai măsurat-o corect de data asta? Ai numărat fiecare pas? -Desigur, doar știi că sunt mereu grijulie când vine vorba de măsurători. -Știu, știu...Ultima dată, sosise toamna și noi încă mai aveam semințe. Chiar și păsările se săturaseră de ele. -Ce să fac dacă palmele mele sunt atât de mici încât se cuibăresc perfect într-ale tale? Nici tălpile nu-s mai vrednice. -Fie așa cum zici, rosti Adam surâzând. Asta înseamnă că, așa măruntă cum ești, ai pus totuși pas lângă pas cu seriozitate, nu? -Am pus. -Și nu te-ai oprit să atingi roua proaspătă? -Nu. -N-ai țopăit prin mijlocul florilor? -Nici pe departe... -Nu te-ai uitat tu la ''albastru''? -De ce râzi? Știu eu sigur că așa se spune. Dacă tu ai două zări albastre sub pleoape (nu uita că m-ai crezut când ți-am spus), de ce n-ar fi și veșmântul de deasupra noastră tot ''albastru''? ''Albastru'' se numește, să știi....

Noi n-am ars altfel decât asemenea unor chibrituri, inițial fascinați de scânteie și de mirosul catranului, apoi din ce în ce mai slab, supuși îndoielii, până ne-am stins unul de sufletul celuilalt. Așa puțin a durat flacăra și atât de mult scrumul...Sau cel puțin încercarea mea de a-l împrăștia în cele patru zări. Oh, și totul a început cu trei clape de pian, câte una pentru privirile noastre diferite și o ultimă închinată unui semn de întrebare. Ființa mea întreagă devenise melodie, vibrând în așteptarea unor versuri care s-o desăvârșească. De cele mai multe ori, eram violoncel-gravă, contemplativă, cu ochii umezi de emoție. Fiecare coardă îmi fusese ruptă, însă eu continuam să învârt arcușul pe speranțele înnoite. Atâta exaltare ascundeam în silueta din lemn de arțar, încât mă întreb cum de tot ceea ce a ajuns la tine a fost dorința de a mă frânge. Alteori, eram chitara electrică, cea care ne-ar fi însoțit când am fi plecat departe. Am fi fugit temporar, doar pentr...

  Din când în când, durerea face dragoste cu mine. Orice zâmbet al meu o atrage, iar dacă îndrăznesc să uit de existența ei, se înfurie și îmi stinge speranțele. Poartă mereu o rochie diferită, însă pielea ei e la fel de rece. Sărutul ei are gust sărat de lacrimă și de vis zdrobit, iar atingerile nu fac decât să-mi zgârie credințele până la destămare. Încerc să-mi adun sufletul într-o singură rugăciune, dar durerea e în spatele meu și vrea să fiu a ei, doar a ei. Niciun zid nu-i rezistă, tenebrele ce-i țin loc de inimă o fac puternică, perseverentă, aproape invincibilă. Niciodată nu pot descrie momentul în care devenim un singur trup, însă știu că rămân fără aer când se întâmplă. Rămân pustie, urmărind cum dorințele mele, transformate în draperii vișinii, cad una câte una pe o podea bine lăcuită. Aș înțelege dacă o mână nevăzută ar umbri o fereastră cu o draperie opacă. Poate că fereastra aceea nu mi-ar fi dezvăluit lumea pe care voiam să o aflu. Draperiile căzute însă,...

   Zilele premergătoare au fost încărcate de ceea ce aș numi ''criză existențială". N-a fost, nici pe departe, vreo indispoziție adolescentină, ci o adevarată luptă interioară, presărată cu mii de întrebări apăsătoare. N-am înțeles de ce m-am născut, dacă am ales bine facultatea, dacă o să pot face ceva durabil în viață. Nu mi-am găsit calea, tocmai pentru că nu există o cale anume. Mi-a fost dată o structură sufletească prea complexă pentru a se suprapune unui drum drept (ceea ce nu-i mare motiv de bucurie; de multe ori mi-aș da reflexivitatea pe o singură bucată de ignoranță). N-am decât să mă împart într-o infinitate de cărări greșite sau, cel puțin, nepotrivite, pentru a dobândi...înțelepciune. Nici înțelepciunea nu-i rezistă morții, însă trebuie să existe o aparentă consolare în fața eșecurilor...    A, da, 20. Cam atât a trecut de când am deschis ochii pe lume. N-am știut atunci de obstacole, n-am știut de înfrângeri și de dezamăgiri, n-am ...