Să nu alerge poezia înaintea faptei

  În atelierul meu întunecos, Eu cos Corsete și vise rupte, Pe rupte. În aceleași idealuri îndes, Cam des, Oameni nepotriviți, Pe stradă iviți. Din sertarul cu ațe de zmeu, Eu Iau cel mai slab fir Și-l admir. Cu acul tocit, nu mai pot Să scot,  Din destrămări succesive, Alte rochii fictive. Iar pe umerașul suspendat în van, Lângă geam, N-a rămas din urzeală niciun pic De nimic. Sursa fotografiei 

Neputință izbită ritmic de fereastră, Te-am alungat din zarea mea albastră; Tu, însă, te strecori Într-ale mele toate Stupide încercări. Nu ai ce să-mi mai furi. În vene-mi curg sulfuri Și reci amurguri îmi trec Pe spate și sub piept. Oblonul dinspre zori S-a-nchis de-atâtea ori, Încât în ochii mei, odată vii, Zac astăzi țărmuri pustii. Deșert pe frunte și-n simțire, Etern deșert, nimic din mine; Difuză dezmembrare-n noapte- Grele poveri Deja-ncarnate. . Sursa fotografiei 

                  Nu Te mai caut, pentru că Mi-ai fost sădit în suflet încă din copilărie. Nu mă îndoiesc de existența Ta, nu-Ți nesocotesc măreția, nu Te învinovățesc pentru eșecurile mele. Am fugit de Tine de atâtea ori și tot Te-ai obosit să mă găsești, să mă vindeci, să-mi aduci lumină. Te-am simțit atât de aproape în zilele cu soare sufletesc, am crezut că Ți-am atins piciorul și că pot păstra o fărâmă din imensitatea Ta. Ți-am pierdut harul printre degete, chiar înainte de a-mi sfinți mâinile necredincioase. Te-am cunoscut, dincolo de milenii pătate, Te-am cunoscut Întreg și Etern...    N-a mai rămas nimic din ce mi-ai dăruit cândva, nimic altceva decât o inimă de dantelă ruptă. M-ai lipsit tocmai de ceea ce prisosește Pământului, m-ai lipsit de Sens, Doamne. Cât o să-mi mai port rătăcirile prin lume, cât o să-mi mai curgă păcatele sub pleoape, cât o să mi se mai zbată noi speran...

Imaginează-ți o mare de neputință, murdărită de cele mai înfricoșătoare păcate, un zbucium continuu al ultimilor izgoniți social și moral, un haos întunecat și zgomotos. Îngrozește-te, apoi respiră adânc și aruncă-te în marea aceea. Rostogolește-te de zece ori și mă vei găsi pe mine, ghemuită în propria-mi noapte. Sunt doar un rest placentar împrăștiat într-o lume prea greu de înțeles, sunt împărțită între tenebrele originare și pământul mișcător, mereu fugind, mereu visand, mereu întrebându-mă, mereu stingându-mă pe cale... Sunt prizonieră și totodată liberă, cauza și consecința existenței mele și, deși mă zbat în pseudolupte, nu pot să scap de mine însămi. Te rog, repetă-mi obsesiv că totul depinde de mine, chiar vreau să cred, să mă opresc măcar o data și să închid ochii fără teamă. Vreau să mă ridic, să privesc înainte, să fiu vie... Daca aș ascunde și altceva decât lacune în interior, poate că nu te-aș mai speria de fiecare dată. Sursa fotografiei