Să nu alerge poezia înaintea faptei

Un martie precoce se cuibărește în mine. Ochii au sclipiri roșcate, de lumină pierdută și regăsită, bărbia se înalță încă o dată spre infinituri, cu un zambet indecis pe post de busolă.  Martie are o strălucire aparte pentru o iubitoare de primăveri. E o lună în care viața devine un jurnal nescris. Nimeni nu-mi mai poate spune cum să umplu paginile, sunt liberă să compun orice din înfrângerile interioare. Pe nesimțite, redevin prima visătoare la apel, care mai ieri simțise cum rațiunea încerca să-i  învie credințe sufletești. N-a fost trist când m-am lovit  în luptă, însă mi-a părut sfâșietor când am obosit în speranță. Vizual, martie înseamnă căi ferate și apus de soare, pământ reavăn și rădăcini de copaci, o privire aruncată peste umăr viitorului întârziat. Muzical, luna acesta e ascunsă într-o chitară, cu corzile întinse între pasiune și resemnare: Kasabian, The Neighbourhood, Robin and the Backstabbers, doar un strop de Placebo și de Red Hot Chili Peppers....

                           Mi s-a spus că timpul e de partea mea, cel puțin acum, când nu mă vânează ceasul ovarian sau pensionarea. Adevărul e că timpul nostru se scurtează și nu știu cum să-l fac să-și cânte orele în cuvinte. Ar fi de-ajuns o dată, o singură dată și s-ar schimba totul...           A mai trecut o săptămână, ai simțit? Încep să mă doară zâmbetele și oscilantele ceruri ascunse în priviri și aș vrea doar să fiu oarbă. Orbirea mi-ar fi o povară mai ușoară decât timiditatea.    Speram ca totul să fie firesc, fără anticipări, zile alese și replici inventate. Speram să fie curând...Nu mai vreau să renunț, de data asta. Cât poate costa o încercare? Singurul regret ce poate ucide un om e acela de a nu fi încercat.    Mi-e dor deja de doruri viitoare. Mi-e drag un vis ce arde atât de t...