Să nu alerge poezia înaintea faptei

Nu simți uneori, Andreea, că te privești de la distanță,  ca pe un portret fără margini, cu culori scurgându-se unele în altele, într-un vertij, o iluzie optică, o disproporție care se învârte ca o lupă fără busolă? De unde începi și unde te termini? Ce caută orice tentă de roz prăfuit in acest tablou? Nu aveai tu de demonstrat lumii că ai adâncimi de necuprins? Că știi destule trupe rock ca să ai o anume ascuțime pentru unii pretendenți, dar prea puține pentru a-i impresiona pe alții? Și nu spuneai nimănui că dorințele tale aveau o unduire mai fină, dar care nu trebuie scoasă niciodată la suprafață; poate doar dacă ești provocată, poate doar dacă ți se așterne un drum clar, sigur, dar care să iți lase mereu o portiță de scăpare. Pentru că nu există nimic mai rău decât a fi captivă. Foo Fighters: The Pretender -The need you buried deep, the secrets that you keep are ever ready? Când îți adulmeci pașii greșiți cu agerimea unui ogar, adu-ți aminte că toți au constituit pr...

Biruința are multe surori,  Dar nu toate sunt ale tale. Te zbați să o prinzi pe cea îmbrăcată în violet, Când tu ai inimă de altă culoare.   Tu strigi în gând versul ce a fost scrijelit pe talpă,  Și îți cauți vechea hartă  în mâini. Busola ta se visează răsturnată, De liniști ce se nasc în alte lumi. Dar taina nu mai stă în calcul,  Nici în deciziile abrupte; Învață-ți numai sufletul cu faptul Că biruința își pregătește pasul. Inspirația muzicală: The Prodigy-"Climbatize"  (melodia aceasta îmi lasă mereu senzația că mă aflu într-o realitate supraetajată, unde tot ce e obscur la un anumit nivel devine limpede mai târziu.) Sursa fotografiei   

   Cât timp e intens, e real-aceasta este una dintre convingerile mele. Lucrurile mediocre pot fi ușoare sau apăsătoare, pot stoarce un zâmbet sau o pace artificială, pot atrage admirația lumii, dar nu rămân în picioare. Se dezmembrează asemenea unor coșmaruri la ivirea zorilor, părăsesc amintirea pentru că nu au avut vreodată ceva de oferit.    Ceea ce intens e real, dar nu neapărat bun. Drumul spre mistuire începe cu o adiere dulce, cu o falsă promisiune de infinit. De bunăvoie mi-am culcat mâinile în matricea strivitoare, căci nu-mi arătase nimeni cum să alunec în palme care știu să prețuiască.    Care sunt ''termenii pasiunii" (Irvin D. Yalom) noastre? Căutăm omul care strigă mai tare sau pe cel înțelept în tăcere? Pe cel ce pășește mai repede sau pe cel ce știe unde merge?    Adevăratul foc trebuie să aprindă o candelă, într-un altar, fără să se rușineze. Dacă îngerii ar fi martorii iubirii noastre, am mai iubi la fel? ...

   Inima e o balerină cu talia învelită într-un centimetru, suspendată în neant, în balansul perfect al descumpănirii. Un străin, mereu cu chip de umbră, îi măsoară frăgezimi nenumite, calculând șansele de a i le frânge. Din trei încercări, ar pierde măcar două, căci pielea înghețată știe a simți dezamăgirea înainte să se întâmple.    O balerină ce se abandonează piruetelor infinite, destrămând frânghia primordială, scuturând mâna deja nesigură a bărbatului, așteptând să treacă al șaptelea val al mării iernatice și anume cel izbăvitor.    Inima e o Matrioșkă răsturnată, în care s-au cuibărit toate ale lumii. Cu buze strânse, cu ochii mari, dar fără steluțe, cu freamăt de libelulă albastră, cea mai firavă încăpere cardiacă își dilată pereții translucizi.    Poate că, dacă m-aș răsuci încă o dată, aș ajunge, pe firul de mătase, până la chipul umbrit și l-aș cuprinde cu furie și impulsivitate, ca să văd dacă e oglinda arderilor mele. " ...

Nu-i vina ta că ești grăbit Și-mi tulburi zmeul adormit; E vina ta că ești încet, Mă lași cu zmeul treaz în piept, Când știi că-mi trebuie un infinit Ca să-l văd iarăși fericit. Sursa fotografiei

   "Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp. (...) De acum înainte, pentru a se exprima, fiecare om se va putea folosi de un număr fix de 21 de cuvinte." Tudor Chirilă        Ale mele ar fi:  totdeauna. Să piară timpul, să am măcar un colț de viață neatins de schimbare. stilou.  Câte ziduri s-ar fi suprapus în mine dacă nu aș fi învățat să-mi aștern sufletul pe hârtie? scântei. Ar trebui să ardă între noi și în noi. sărut. Unul sufletesc. rugăciune. Uneori, e o bătaie surdă într-o ușă străină, alteori e cheia spre absolut. Însă chiar și atunci când uit de ea, ruga nu uită de mine. primăvară. Cu pistrui cu tot. porțelan. Frânt, dacă se poate. pomeți. Cei bine conturați, masculini, puternici. Da, și aici zace frumusețea. jurământ. Pentru că trebuie să îți asumi responsabilitatea dacă vrei ceva măreț. început. Înmulțit cu infinitul. grație. Să n-o îngrop, orice ar fi. fior. Uni...

   Cel mai frumos om de pe Pământ nu era perfect. Avea măcar două trăsături exagerate, două disproporții pe care iubita lui le numea supranaturale. Când stăteau unul lângă altul, păreau două oglinzi răsturnate. Ce-i lipsea unuia îi prisosea celuilalt.    Cel mai frumos om de pe Pământ avea măcar două temeri adânci. Le ascundea de toți, cu excepția iubitei ideale. Pentru ea, se așeza timid pe marginea scaunului și își aduna mâinile într-un căuș, astfel încât să-și prindă sufletul dacă acesta se va prăbuși. Ei îi povestea, în cuvinte simple, frământări neatinse de uitarea mincinoasă. Se aștepta să o audă plecând, călcând apăsat pe podeaua rece și rostind, chiar înainte de a-i înapoia cheia de la inimă: "Tu ai întunericul de care fugeam mai tare.''     Cel mai frumos om de pe Pământ avea măcar un strop de nebunie. Iubita ideală îi spunea: "M-am rugat pentru asta.'' , iar el râdea neînțelegând algoritmul divin.    Poate ca viața lui nu purta...

   Există anumite trăsături de caracter care nu pot fi despărțite. Se îmbină într-o furtună aflată la limita dintre dintre fascinație și abandon.   Prima dată, îmi descoperi sensibilitatea. E ușor de ghicit, roșește și e stângace uneori. Ea îndrăznește doar când iubește sau scrie.   Apoi, chiar în culoarea ochilor, ai simți pasiunea. Parcă nu-ți vine a crede că ar merge lângă timiditate. Eu zâmbesc și mă întreb ce înseamnă focul pentru tine? Latex? O glumă nereușită?    Dacă am fi pe aceeași orbită, ai privi prin mine și ai zări roșu, violoncel, flamenco, dor, vis, crez și sfărâmare. Ți-aș fi aproape dragă, până ne-ar ajunge impulsivitatea din urmă. Aș aluneca printre degetele tale chiar înainte să mă prinzi. Oh, mi-aș dori să rămân, dar nu știu cum. Nu mi-a spus nimeni cum arată fericirea privită de aproape. Sursa fotografiei

   Eu și Paradisul ne căutăm de ceva vreme. Eu mă grăbesc, strecurându-mă printre frânturi ale altor lumi, el mă urmărește ca o baladă neascultată. Purtăm același portativ cu 6 linii, însă notele nu mai ajung la refren. Îmi sunt atât de cunoscute începuturile, suspendările, amânările... Aproape că mă rușinez pentru că am desenat o cheie Sol cu mâinile mele.     Eu și Paradisul ne-am găsit, de câteva ori. Într-o zi a Inimii, am dansat pe orbita altei planete. Am împărțit irizațiile electrice și misterul, așa cum nu aveam dreptul în aceste timpuri. Și eu, eu am rămas cu o pană din aripa Zburătorului întârziat. "Looking back, my past It all seems stranger than a stranger." Lana Del Rey Lana Del Rey-"Freak" Sursa fotografiei

        Cuvântul scris e sublim.  Coboară metodic, din minte în vârful degetelor, se răsucește, se alintă puțin, sfârșind într-o amprentă pe hârtie. Mi-a fost drag de când am învățat să-l desenez, pentru că mi-a alinat perfecționismul interior. Cum altfel aș fi putut să-mi îmblânzesc visurile?   Cuvintele rostite sunt atât de neputincioase... În afara unui timp de finisare, ele se ciocnesc în mijlocul propozițiilor, apoi se retrag îmbujorate. Petrec zile întregi în colțul buzelor, pâna iau forma obosită a necuvintelor-realități ce desemnează fluturii înghețați ai inimii.   Viața mea n-a devenit scrisoare, așa cum ceream în rugăciune. O mână nevăzută mi-a incendiat planurile și o voce interioară mi-a spus să nu mai caut versuri, ci muzicalitate. Să evadez din sintagmele înguste și mă las purtată de liniile portativului.   Tot ce știam erau rimele gândite, care se nășteau doar în nopțile furtunoase, doar pe fundalul înfrângerilor. Erau s...

                   Motto: "There's always been a melancholy in me, call it desire." Lana Del Rey În spatele fiecărui zâmbet, ascund o baladă scrisă pe un portativ cu șase linii. Am un suflet de culoarea unei nostalgii roșcate, iubitor de mister, de depărtări. Ochii îmi sunt strălucitori, căci a fi sensibilă nu înseamnă a fi tristă. Am pornit în căutarea oamenilor ce reflectă secvențe din mine; regăsirea e încă o taină. Din notele grave îmi voi compune fericirea, din ecourile așteptării vor evada fluturi. Poeziile vor prinde viață, sfidând pragmatismul cotidian. Însorite vor fi diminețile, fermecătoare nopțile. Voi ajunge la destinație întreagă, cu melodiile lente, cu filmele vechi, cu urmele fiecărei lupte. Voi strecura dezamăgirile într-un caleidoscop, ca să nu moară opace. Pe aripi voi purta infinitul. Nu-mi rămâne decât să-mi păstrez toamna din privire și primăvara din suflet. Inspirația muzicală: Lana Del Rey-"Old mo...

Mi-am dorit ca ochii mei să devină lentile ale camerelor de filmat. Mi-am dorit o viață imprimată pe peliculă, una care poate fi redată la infinit, evaluată critic, etichetată. N-am vrut-o pentru mine, căci eu îmi cunosc adevărul, am vrut-o pentru ceilalți. Mă răneau scepticii, oamenii care-mi puneau la îndoială trăirile. Emoțiile mele nu erau măsurabile, prin urmare inexistente. Cine are dreptul să-mi spună ce-a fost real în sufletul meu? Îmi amintesc perfect momentele electrice, revăd nuanțe, priviri, sunete, tăceri; le simt pulsând în fiecare dimensiune a ființei mele. Poate că nu e nevoie să explic nimănui, poate că unele experiențe ar fi profanate în încercarea de a le da o formă. Inspirația muzicala: Lana Del Rey-"Terrence loves you" Sursa fotografiei

Premiul Liebster e un dar pe care-l primești de la un blogger pentru a-l împărți altor 11 suflete talentate. Îi mulțumesc  Biancăi Badea  pentru că m-a provocat așa frumos.  Există și un mic set de reguli: mulţumeşte persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare; răspunde la toate întrebările primite; nominalizează 11 bloggeri care au sub 500 de followers; formuleaza 11 întrebări pentru cei nominalizaţi de tine; nu poţi nominaliza persoana care te-a nominalizat pe tine; trimite-le nominalizaţilor un link la postarea în care i-ai numit, pentru a-i informa. Îmi place foarte mult să urmăresc interviuri cu persoane creative (Lana Del Rey, Marina Diamandis, Marina Abramovic, Björk), așa că voi fi foarte încântată să răspund întrebărilor propuse: 1. Care sunt lucrurile ce stau între tine și fericirea completă? Eu însămi. Există ceva nedefinit în mine, ceva ce mă împiedică să ajung unde îmi doresc, însă lucrez la acest aspect...

În simfonia mea, sunt ultima notă, Cea necântată,  Cea necompusă. Sunt arcușul ce s-a frânt  Înainte de a atinge corzile. Sunt reversul ritmului, Portativ fără linii. Muzica mi-e captivă  Între pereții violoncelului îngust. Ascunsă-n ochi adânci, Mai am doar o părere roșcată Despre sufletul ce era treaz odată. Inspirația muzicală: Mourah-''Let it slowly flow" Sursa fotografiei

Feminitatea se eliberează din scrin. Frunzele cad de pe crengi, umplându-mi ochii de seva-mi rănită. Diminețile cu aromă de cafea detronează nopțile măsurate în jarul întrebărilor. Sensul pe care speram să-l cuprind în brațe s-a transformat în cale, rătăcire și revenire. Nu mai caut eternitatea în oameni care nu văd în mine nici măcar o posibilitate imediată. Nu mai scriu poezii despre străini. Nu mai am timp să cos aripi celor care nu vor să se înalțe. Știu că sunt pe drumul cel bun pentru că mă dor tălpile și sufletul. Credințele mele mă ghidează pe cărări înguste, spinoase; cărări de jertfă și de luptă. Visul nu e destinația, că însăși călătoria; visul meu e atât de puternic, încât nicio negură albastră nu-l mai poate minți vreodată. Inima mă apasă pentru că se află în mâinile Sculptorului. Sunt convinsă că ne naștem cu sufletele sferice, de diamant. Suntem imaculați, dar inexpresivi. Avem nevoie de dălți, de pierderi, de iubiri arse, de înfrângeri și reconstituiri pentr...

Pe culmile înserării, În umbrele frustrării,  Sub semnul întrebării, Stă viața. Adânc ascunsă-n ape,  Păstrată între pleoape, Domnește peste toate Speranța. Desculță și nebună,  Cu vocea-i ce răsună, În suflet se adună, Teama. Liberă și vie,  Bogată sau pustie,  Ucide sau învie Iubirea. Doar noi, absurzi cu petale albastre,  Căutăm întrebări în răspunsuri aflate. Sursa fotografiei

Observ, zi după zi, că viața e o succesiune de secvențe. Linia continuă a autostrăzii pare a fi înlocuită de stâlpii de electricitate, uniți fragil prin cabluri curbate. Existența n-a devenit un haos sacadat de clipe rătăcite, nu, căci divinitatea continuă să ghideze pași spre sensuri întrupate, ci și-a transformat dominoul în staționări prelungite. Revelația nu se mai prăbușește rapid, grăbindu-se să întregească un puzzle măreț; ea își încetinește dezgolirea astfel încât să-i pot gusta înțelepciunea din fiecare venulă. Traseul omului capătă forme seismice: unghiuri drepte, ceruri ascuțite, glezne frânte, argilă pătrunsă în nări, vânt secetos. A te plimba pe ambele fețe ale medaliei a devenit singura cale de cunoaștere autentică. Momentele neon sunt alte reinterpretări ale fericirii clasice. Ne-on. E de-ajuns să-l pronunț pentru a mă simți invadată de electricitate. Îmi amintesc o scenă dragă din copilărie; eram întinsă pe bancheta din spate a mașinii tatălui meu și priveam...

Tu decorezi noaptea cu trupuri, Eu frământ umbre de gânduri; Tu te-ascunzi în măști și vorbe, Eu îmi pierd credințe oarbe. Tu mă judeci cu asprime, Tocmai tu, fals Prometeu; De ce te-aș lăsa oare Să afli cine-s eu? De ce ți-aș povesti De întrebări bătrăne Ce continuă să-mi sune În fire, zi de zi? De ce ti-aș dezgoli Iubirea-mi dezlegată, Ce-și caută, însetată, Un nod pentru a trăi? De ce ți-aș dărui Din flăcări și speranțe Ce vor să mă înalțe Deasupra neîmplinirii? Oricum, n-ai înțelege. Rămâi rege într-a ta lume; Eu sunt roabă într-a mea. (februarie 2013, înainte de tine) Sursa fotografiei Radarul meu interior știa că aceste versuri, scrise dintr-un impuls distanțat de vreo situație concretă, vor deveni palpabile și vii. Recitindu-le, mă minunez de fidelitatea cu care se pliază pe sufletu-mi amprentat de experiență. O iau cuvintele înaintea trăirii? De ce-aș fi exprimat în poezie o premoniție a sfărâmării? Pentru ...

În urmă cu o săptămână, scriam despre libertate ca atmosferă interioară, negându-i ipostaza de secvență înțepenită în decor. Eram împlinită, simțind cum pacea aceea vânată de-a lungul anilor îmi aparține, ba chiar îmi aleargă pe chip, în păr, spre vârful degetelor. Acidul de sub piele îmi fusese înlocuit de un entuziasm ce-mi spunea că, dacă aș face o piruetă cu ochii închiși, m-aș trezi în fața unui microfon argintiu, cântând ''Back it up"-Caro Emerald . Voiam doar să mă bucur de mine, de viață, de tot ceea ce mă inspiră și nu mai tânjeam după clipe netrăite. Credința îmi era întipărită în suflet, schimbând eternitatea crudă a deznădejdii într-una primăvăratecă și zglobie . Îmi propusesem să fiu răbdătoare-nu în sensul martiriului inutil, umbrit de teama singurătății, ci din perspectiva demnă a inimii ce nu se mulțumește cu orizonturi mai mici decât aripile sale. Ce folos în irosirea iubirii depline, imperfecte și înălțătoare pentru un schimb de nefericiri co...

Noi n-am ars altfel decât asemenea unor chibrituri, inițial fascinați de scânteie și de mirosul catranului, apoi din ce în ce mai slab, supuși îndoielii, până ne-am stins unul de sufletul celuilalt. Așa puțin a durat flacăra și atât de mult scrumul...Sau cel puțin încercarea mea de a-l împrăștia în cele patru zări. Oh, și totul a început cu trei clape de pian, câte una pentru privirile noastre diferite și o ultimă închinată unui semn de întrebare. Ființa mea întreagă devenise melodie, vibrând în așteptarea unor versuri care s-o desăvârșească. De cele mai multe ori, eram violoncel-gravă, contemplativă, cu ochii umezi de emoție. Fiecare coardă îmi fusese ruptă, însă eu continuam să învârt arcușul pe speranțele înnoite. Atâta exaltare ascundeam în silueta din lemn de arțar, încât mă întreb cum de tot ceea ce a ajuns la tine a fost dorința de a mă frânge. Alteori, eram chitara electrică, cea care ne-ar fi însoțit când am fi plecat departe. Am fi fugit temporar, doar pentr...