Să nu alerge poezia înaintea faptei

   În ultimul an de facultate, viața ar trebui să semene cu o linie izoelectrică, să fie lină, perfectă, înțeleasă până la ultimul amănunt, iar eu să fiu marinarul cu visele adormite. Să nu mă tulbure nimic, să nu mă atingă nicio intensitate, să respir regulat.    Câte căsuțe cu experiențe  ar fi trebuit să bifez până la 24 ani? Care e punctajul necesar pentru a merge pe drumul ales  de inima mea? Mă voi muta, din nou? Voi fi eu vreodată un om resemnat?          Marea decizie e aceea de a lăsa credința să perforeze pielea aspră a rațiunii. De fiecare dată când mă tem de timp și îl cert, ceva îmi aduce aminte de Creatorul lui, de Cel Căruia Îi pasă de secundele mele. Și apoi mă liniștesc și sper și reascult  "The fat of the land" (The Prodigy, 1997) .     Albumul acesta mă transformă într-o turistă ce străbate străzile Indiei purtând o geacă de piele. Revin la el ori de câte ori vreau să-mi amintesc de mine în...

   Există atâta frumusețe în jur, dar întâlnirile cu ea sunt mai rare ca oricând. O vezi la orice colț, e zgomotoasă, te strigă, gesticulează, dar nu te atinge sufletește. E acolo, ACOLO, și nu AICI, în intimitatea chemării tale.    Încercând să-mi îmbrac interiorul într-o haină strâmtă, am ajuns să accept faptul că nu am scăpare. Nu pot fi altfel decât sunt. Grăbită, dar cu o măsură de răbdare în plus. Certată cu starea de mijloc. Cu ochii mamei și părul tatălui. Alegând intuitiv, cu prețul înșelării.    Înainte să mă iubești, trebuie să mă asigur că mi-ai ascultat sufletul și că nu ai fugit. Iar dacă îți place stilul trupei Hooverphonic, ești pe calea cea bună. Muzica lor e ușor sumbră, dar pasională; nu se despart niciodată de viori, pentru că ele sunt singurele instrumente care creează senzația de nemurire. Dumnezeu a răsturnat eprubetele cu talent și grație când i-a adus pe lume. Oare avem vreo justificare când rostim: "Nimic nu mai e pur în ac...

Motto: "Sometimes, I feel like a prophet, misunderstood." Linkin Park    Deseori, mă întreb care sunt șansele de a găsi, în această lume, lumea pe care o caut. Există vreo formulă care să mă ajute? Vreun cont ce-mi poate depozita aspirațiile? Un contract, asemenea celui de la 12 ani, unde ceream acordul mamei în legătură cu viitoarea mea carieră în astronomie?    Alteori, mă întreb ce își dorește lumea de la mine. Mult timp am iubit scena finală din   "Black Swan"   și am tânjit după momentul meu de perfecțiune, după clipa aflată dincolo de omenesc și de limite. Nu m-am gândit la prețul sfericității. Eram eu dispusă să îl plătesc? Ar fi trebuit să împrumut puțin roz de la cei ce-l poartă și câteva generalități și tot nu aș fi reușit.    Cu greu am acceptat că principiile au o viață proprie, că există per se. Împlinirea nu le validează, nici nu le îmbogățește. Cumva, ele știu să ni se întipărească pe chip, se recunosc și se atrag....

  Să nu-ți cânte vreodată un pian în inimă; Sunetele lui sunt izolate, Nu știu să se țină de mână. Sunetele lui sunt asemenea cheilor aruncate pe fundul oceanului: Nu le auzi căzând, Dar ecoul lor rămâne în încuietoare. Sunetele lui sunt începuturi  Care au uitat să-și pună speranța în cer, Iar acum se plâng de pământul ce le dărâmă. Eu n-am avut niciodată un pian în inimă. Eu sunt copilul unui violoncel, Ce mă învață să despart pasiunea de patimă. Inspirația muzicală: Elliot Goldenthal-"Still life" Sursa fotografiei