Să nu alerge poezia înaintea faptei

  Într-o seară de vară, obrajii mei au luat culoarea amintirii. Chiar pe pomeți, s-au amestecat roșul aprins și albastrul regal, promițând să nu se despartă vreodată.    Pe buze aveam scrise cuvinte cu litere mărunte. Erau poezii secrete, despre lumi ce încep în vis și n-au sfârșit. Citindu-le, am zâmbit cu zâmbetul altcuiva și am simțit cum, în colțul stâng al gurii, se formează acea gropiță imposibilă. Astfel am devenit doi...imposibili.    Aveam pupile dilatate și sprâncene arcuite. Umbra genelor cobora până la umerii palizi, prefăcându-i în adăposturi translucide. Îmi era teamă să clipesc, să pierd vreo secundă. Dacă ratam tocmai răspunsul pe care îl căutasem cu pași zdrobiți?    Ar fi trebuit să vânez forma, dar eu, neascultătoare, am fugit spre străluciri. Am rămas în lumină, neștiind dacă sunt orbită sau dacă e prima oară când văd cu adevărat. Am rămas unde am găsit un trup îmbrăcat în suflet. Astfel am devenit doi...imposibili. Inspira...

Frumusețea se transformă în întrebare când rămân cu jumătăți de iubire. Mă privesc în oglindă și văd tot jumătate. Lipsește ceva cu adevărat în reflexia mea? Ceea ce mi-au luat străini în drumul lor spre alte chipuri? Un Procust mincinos mă tot măsoară, însă de fiecare dată când încap în trup, devine sufletul prea mic. Spre ce frumusețe străină, opacă, moartă mă ghidează el? Aș minți dacă aș spune că esteticul aparține spiritului, în timp ce trupul e o amăgire. Sunt chimie și sentiment, nu pot zbura doar cu o aripă. Frumusețea dragă mie e un far aflat la capătul portului, împărțit între electricitate și magnetism.  Electric-Îi privesc fruntea înaltă și simt inspirația pulsând în artere. Chip strălucitor, care-mi trezește poezia prin imperfecțiunile sale. Nu voi iubi un om despre care nu pot scrie, de mii de ori, în mii de feluri. Magnetic-Violoncelist al inimii mele, ce eliberează muzica printr-o privire. Admirabil e cel ce-mi trezește ființa la viață, cel ce îmi de...

Observ, zi după zi, că viața e o succesiune de secvențe. Linia continuă a autostrăzii pare a fi înlocuită de stâlpii de electricitate, uniți fragil prin cabluri curbate. Existența n-a devenit un haos sacadat de clipe rătăcite, nu, căci divinitatea continuă să ghideze pași spre sensuri întrupate, ci și-a transformat dominoul în staționări prelungite. Revelația nu se mai prăbușește rapid, grăbindu-se să întregească un puzzle măreț; ea își încetinește dezgolirea astfel încât să-i pot gusta înțelepciunea din fiecare venulă. Traseul omului capătă forme seismice: unghiuri drepte, ceruri ascuțite, glezne frânte, argilă pătrunsă în nări, vânt secetos. A te plimba pe ambele fețe ale medaliei a devenit singura cale de cunoaștere autentică. Momentele neon sunt alte reinterpretări ale fericirii clasice. Ne-on. E de-ajuns să-l pronunț pentru a mă simți invadată de electricitate. Îmi amintesc o scenă dragă din copilărie; eram întinsă pe bancheta din spate a mașinii tatălui meu și priveam...

Înainte de a citi, fii desculț. Ascultă  ''J butterfly'' , închide ochii. Spune-mi, nu ai dansa cu mine printre trenuri răzlețe? Kana se simțea încătușată de toate, voia să se elibereze, să plece...Se îndreptă hotărâtă spre gară, se așeză pe șine și își lăsă capul pe o parte, visând la viitorul ce îi va fi întrerupt de un țiuit și un zgomot metalic. Aștepta calmă, își irosise deja toate lacrimile, dorințele și regretele. Aștepta și atât. Undeva, la celălat capăt al căii ferate, Klaus își arunca ultima țigară. Era plictisit de viață, tradat de ea, furios pe oameni. Aștepta același deznodământ trist, stând în picioare, sfidând moartea. Disprețul luase locul resemnării în ochii lui. Soarele era însă pe cer, strălucind la fel de frumos pentru fiecare. O rază pătrunse și în ochiul sec al Kanei și îi făcu pieptul să tresalte. Se ridică și începu să meargă pe calea ferată. Tricoul negru și pantalonii scurți dispărură, lăsând loc unei rochii lungi, albe. Picioa...

    Ți-am țesut dăruirea-mi plină  Și am pus rugăciuni pe cale. Privirea ta, câtă lumină Mi-a îndesat intre pumnale Și câte zile am atins cerul,  Însă nu te-am atins pe tine... Câte dorințe împărtășite Nu au luat nicicând ființă; În câte temeri blestemate S-a rătăcit a ta voință? O dată de-aș fi simțit bucuria Pe buzele-mi în așteptare; Pe-al tău umăr să-mi culc mândria  Și să-ți destăinui dulci și amare... Vom fi legați de-o vrajă eternă,   Doar noaptea o să te-ntâlnesc.  Când fruntea-ți adoarme pe pernă,  Eu voi veni să te privesc. Sursa fotografiei

Dacă aș fi fost un trandafir, probabil că aș fi ofilit în mâinile celui care m-ar fi cules. Nu m-aș fi bucurat că am fost aleasă, nu m-aș fi răsfățat în palmele lui, nu mi-aș fi dăruit parfumul petalelor. Aș fi ofilit de teamă că iubirea mea catifelată ar fi prea ''prea puțin'' sau de cea a abandonului. M-aș fi întrebat dacă nu cumva ar trebui să fiu vreo păpădie, m-aș fi rușinat de spinii tulpinii mele, în timp ce-mi adunam ginagășia într-un strop de rouă. Oare cum ar fi dacă toți trandafirii ar muri în buchete, de teamă că sunt inferiori lumii, lăsând frunezele de ferigă și hârtia creponată să împrăștie farmec? Am trăit cu senzația continuă a tălpilor străine ce se strecoară sub ale mele, încercând să-mi fure sensul, unicitatea, dreptul la iubire. M-am simțit ca o frunză pierdută în vânt, ce nu deține nimic și poate fi înlocuită de o alta, la infinit; ba chiar am crezut că divinitatea și-a permis să greșească aducându-mă la viață. Mi-a fost așa greu să mă d...

Medicina ne oferă numeroase posibilități de a ne cuantifica ființa. Suntem concentrații, diametre, volume, secreții, filtrări, geneze și apoptoze. Respirațiile noastre pot fi apreciate prin formule clare, fără a ține cont de dorul sau neputința ce le inundă deseori. Surâsul unui om drag și un ceas Rolex devin stimuli de același gen, căci ambii trezesc răspunsul hormonal al fericirii, în oameni diferiți. Mecanismele precise ale corpului nostru ne accentuează un pragmatism inutil și o tendință de a concretiza orice aspect al vieții. Nu o dată mi-am dorit să imprim buletine de analize interioare, ba chiar să obțin și o semnătură autorizată, pentru a-mi valida trăirile sufletești. Pe de altă parte, celulele noastre sunt tratate de filosofie și portaluri spre Absolut. În entitatea lor microscopică, ele reușesc să păstreze principii și credințe de necontestat. Celulele nu se tem de ceea ce sunt și nici nu se simt neiubite, singure, inferioare lumii, așa cum o facem noi, în an...