Să nu alerge poezia înaintea faptei

   Un împărat avea un secret: era chel. Nimeni nu știa acest lucru, cu excepția slujitorului de încredere, aflat în dreapta sa. Acesta era un om blând și bun, dar povara destăinuirii stăpânului său îi apăsa umerii, ca o vină și ca o jale. După nopți nedormite, găsi o cale ce i-ar fi putut aduce alinare; merse în cel mai îndepărtat colț al pădurii regești, săpă o groapă cât el de adâncă și se strecură în ea. Acolo șopti, la urechea pământului reavăn și umed: "Împăratul este chel." Se ridică ușurat, cu inima liberă și mulți ani trecură până când din locul acela ieși un copac, din ale cărui ramuri a cioplit cineva un flaut. Dar flautul nu era un simplu instrument, condus de degete măiestre, ci avea propriul glas, care răsuna până în depărtări: "Secretele nu pier, împăratul este chel/Secretele nu pier, împăratul este chel/Secretele nu pier, împăratul este chel..."    Când aud oameni spunând că și-ar dori să fie din nou copii, eu mă gândesc la povestea ac...

"Do you really want me to write a feminist anthem? I'm happy cooking dinner, in the kitchen, for my husband." Marina Diamandis    Îndrăznesc prea mult dacă mă apăr sub o lupă uriașă? Dacă în loc să-mi doresc un tavan opac, eu cer să fiu expusă, în detalii și diametre imperfecte, într-o vânătoare de verdict și iubire de secret, să fiu proiectată într-un iris de o culoare devenită laitmotiv?     Cum își găsesc unii locul trăind într-o altă formă? Aș putea și eu să îmi mint buclele, dar conștiința mea și-ar cere pigmentul înapoi. Și unde ar mai crește minunea dacă m-aș decolora pe cale? De mi-aș nega chemarea genului ? De-aș duce lupte acolo unde menirea mi-e de supunere, aș fi mereu neîntregită.    Nu pun diez în cafeaua de dimineață, însă caut alte semne în inima mea. Și când găsesc nedumerirea ondulată, nu încerc să o grăbesc sau, mai rău, să-i înțep curajul într-un punct. Îmi place să o trăiesc până la capăt, să văd unde ...

   La întrebarea: "Care e cea mai lungă așteptare pe care o cunoști?", eu aș ridica mâna și aș spune: "A mea." Nu m-aș rușina nici de istorie, nici de războaie, nu aș fi nici mai mică, nici mai mare decât înțelepții lumii biblice.    Astăzi, răbdarea cântărește mai mult decât în urmă cu două mii de ani. Drumul spre un țel nobil ori spre un adevăr personal , drumul spre Persoana care să-ți spună adevărul e mai întortocheat. Timpul are un alt timp, de trudă și de fugă. Și mă îngrozește, uneori, faptul că mă întâlnește avansând fără certitudini.    Acum, marea nu se desparte sub ochii mei. Nu am toiag, nici plăci de piatră pentru porunci; caut în alții sfințenia pe care nu o găsesc în mine și mă apăr de vina presupusă.    Nimeni nu mă va alunga dacă mă așez puțin pe mal, privind spre zări fără catarg. Mă voi chinui stând trează, pentru că nu vreau să fiu omul din spatele despicării apelor, lașul, cel cu o inimă îngustă în care înc...

Nu-i așa că, dintre toate posibilitățile din lume, Ai alege fatalitatea, Singura ce te-ar duce într-un loc anume? Eu n-aș împărți jertfele în ușoare și grele, Ci le-aș zgudui până ar coborî sensul din ele. Sursa fotografiei

Ce bine că te-am iubit  Când erai doar un neîntâlnit, Iar începutul tău era ultimul meu sfârșit. Ce bine că n-am spus nimănui Despre sufletul tău neșlefuit; Să nu mi te fure vreun destin nesăbuit Așa cum mi-ai furat tu doruri pe care nu ți le-am destăinuit. Ce bine că am ajuns de unde am pornit, Căci nemurirea noastră are unduiri de labirint, Iar eu, ca și atunci, Mă ascund de tine abia după ce te-am întâlnit. Inspirația muzicală: Hooverphonic-"Badaboum" (dacă sufletele ne-ar cânta) Sursa fotografiei

   "Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp. (...) De acum înainte, pentru a se exprima, fiecare om se va putea folosi de un număr fix de 21 de cuvinte." Tudor Chirilă        Ale mele ar fi:  totdeauna. Să piară timpul, să am măcar un colț de viață neatins de schimbare. stilou.  Câte ziduri s-ar fi suprapus în mine dacă nu aș fi învățat să-mi aștern sufletul pe hârtie? scântei. Ar trebui să ardă între noi și în noi. sărut. Unul sufletesc. rugăciune. Uneori, e o bătaie surdă într-o ușă străină, alteori e cheia spre absolut. Însă chiar și atunci când uit de ea, ruga nu uită de mine. primăvară. Cu pistrui cu tot. porțelan. Frânt, dacă se poate. pomeți. Cei bine conturați, masculini, puternici. Da, și aici zace frumusețea. jurământ. Pentru că trebuie să îți asumi responsabilitatea dacă vrei ceva măreț. început. Înmulțit cu infinitul. grație. Să n-o îngrop, orice ar fi. fior. Uni...

                          Motto: "It doesn't even hurt anymore." The Sixth Sense Uneori, aștept să mă zguduie cineva de umeri, să mă întrebe de ce tresar privind alte lumi. Ce știu eu despre ele? Am dreptul să vibrez ascultând  "Honeymoon" (Lana Del Rey) ? N-am experimentat toate lucrurile mărunte; de ce mă aventurez sufletește pe tărâmuri mărețe? Nu pot rezista chemării. Din fericire, nu toate poveștile îmi sunt străine. Unele par scrise pentru mine, cum ar fi scena finală din filmul  "The Sixth Sense" .  Am fost acolo, singură în fața adevărului. Am cunoscut sentimentul prăbușirii, al timpului pierdut. Mi-am văzut doar partea mea de poveste, căci mi-era teamă de cealaltă jumătate. Mi-am dorit ca lumea să se oprească de dragul durerii mele, să mă alinte o clipă. Totul era neschimbat pentru Univers și totul frânt în mine. Pierderea de Sine n-a fost fatală. Ea a devenit temelia reconstrucț...

Femeia anilor 50 era subțire, cochetă, decentă, cu buzele rujate și părul aranjat. La bibliotecă sau la fabrică, ea purta o anumită eleganță sufletească, atât de rară în prezent. O demnitate mută îi strălucea în privire; știa să farmece fără a deveni vulgară. Nu se temea de singurătate, nu vâna experiențe. Era grațioasă în orice activitate și iubea cu pasiune. Depășise războaie și nu-și pierduse gingășia naturală. Nicio răutate a lumii n-a putut să-i înăsprească sufletul, nicio jignire n-a făcut-o să-și renege vocația de femeie. Jacqueline Kennedy spunea foarte frumos:"I am a woman above everything else." Educația aleasă, căsnicia, maternitatea, rolul politic reprezentau extensii ale Evei interioare.  Astăzi, femeile remarcabile luptă cu războaiele ideologice. De când eram copil, am auzit că voi suferi, că voi ceda, că voi fi iubită mai puțin decât pot iubi. Nu mi s-a spus ca e frumos să simți fluturi în stomac sau să porți o rochie roșie pentru tine și nu pentru sp...

Îmi place atât de mult expresia "the other side". ''Meet me on the other side", "Take me to the other side", "We made it out to the other side". O viață întreagă am visat la acest paradis alternativ, aflat de cealaltă parte. Îl vedeam ca pe o seară de vară, scufundat în semiobscuritate și parfum de trandafiri. Vedeam îngeri care-și doreau mâini și oameni care-si doreau aripi, jumătăți de dileme și iubiri risipite ce-și câștigaseră dreptul la ființare. Tărâmul magic în care speram sa mă regăsesc rămânea un mister pentru mine, ascuns și intangibil ca a doua față a Lunii. Când am obosit călătorind și construind poduri ce se dovedeau a fi prea mici, am realizat că regatul prețuit se afla chiar în interiorul meu. De fiecare dată când am trăit ceva intens, profund, când n-am putut aduna în cuvinte minunea unei clipe, m-am aflat acolo, de cealaltă parte. Când mă întrebam, cunoșteam deja răspunsul, căci n-aș fi putut să mă îndoiesc de ceea c...

Seara e cel mai bun moment pentru a mă scufunda în mine însămi. Un scurtmetraj colorat sepia îmi apare în fața ochilor și oh, e atât de departe de perfecțiune.  Revăd secvențe din filme vechi, pe care ar fi trebuit să le uit într-un sertar al vreunui cinematograf părăsit. Într-o lume ce se învârte atât de repede, visele mele sunt domnișoare demodate ce-și privesc rochiile de dantelă albă în oglinzile de argint. E prea târziu ori prea devreme ori, poate, niciodată.  Înainte de a adormi, formulez regrete, caut timpul și darul nemeritat. Croiesc planuri încercând să umplu un gol amar. Număr pașii greșiți care m-au îndepărtat de Dumnezeu și de mine.  Înainte de a adormi, simt cum destinațiile se ascund în orizonturi. Drumul e încă lung și nu-i timp de oprire. Până la răsărit mai am un suflet de înviat. Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Next to me" Sursa fotografiei

Pe culmile înserării, În umbrele frustrării,  Sub semnul întrebării, Stă viața. Adânc ascunsă-n ape,  Păstrată între pleoape, Domnește peste toate Speranța. Desculță și nebună,  Cu vocea-i ce răsună, În suflet se adună, Teama. Liberă și vie,  Bogată sau pustie,  Ucide sau învie Iubirea. Doar noi, absurzi cu petale albastre,  Căutăm întrebări în răspunsuri aflate. Sursa fotografiei

Un profesor de matematică mi-a demonstrat odată că din 1 plus 1 poate rezulta tot 1. Schemele lui erau simple, accesibile și îmi trezeau curiozitatea de soldat abia pornit pe căile lumii. Mai târziu, am realizat că, în spatele exercițiului respectiv, se aflau atât o jonglerie de calcul, cât și o mică lecție despre relativitatea existențială. Pragmatismul ce ne îmbracă treptat faldurile ființei nu e o vină personală. Încă din copilărie, învățăm că un ''te rog'' aduce împlinirea rugăminții, că douăzeci de rânduri de bastonașe chinuite vor primi un calificativ onorabil, că putem merge în excursie dacă spălăm vasele o săptămână. Între A-obiectul dorinței- și B-posedarea lui- există numai o cale simplă, pe care o parcurgem entuziaști și încrezători.  Toată filosofia predată unui pui de om se încadrează în sintagme de tipul ''dacă-atunci'', ce setează condiționalitatea ca definiție a vieții. Abia în adolescență, m-am ciocnit cu primele jumătăți de fr...

Mi-aș dori să existe undeva o carte în care să aflu răspunsul la fiecare întrebare. Să existe o explicație pentru orice clipă a vieții mele, pentru orice bătaie a inimii, pentru orice renunțare…Un singur mănunchi de cuvinte care să-mi fie ghid și Adevăr. Ar fi totul mult mai simplu, mai frumos, mai pur. N-ar mai exista nici regrete, nici lacrimi, nici suferință. N-ar mai exista oameni singuri… Măcar de-aș putea auzi o voce atunci când sufletului meu îi e teamă. O sclipire de cer, un freamăt de tei, o geană de încurajare. Un semn că nu m-am rătăcit și că trebuie să deschid ochii larg, să nu pierd tocmai ceea ce am așteptat o viață întreagă. Să nu fug de bucurie, de dragostea adevarată, de mine însămi. Mi-am dat seama că e de mii de ori mai bine să greșești, decât să-ți fie teamă să greșești. Poate că încercările sunt certitudini, adevăratele muze ale vieții mele. Poate că înțelepciunea nu e un efect, ci un abis în care mă scufundă absența...

Sunt singură, pe vârful stâncos, învelită în apus și în vânt de primăvară. Adâncul prăpăstios ce mi se întinde în față îmi șoptește vrăji albastre, încercând să-mi frângă umerii într-o resemnare străină de mine. Chipul mi-e scăldat de lacrimi docile, ce nu încruntă sprâncene, în timp ce sufletul mi se zbate sub plămâni, nereușind să-mi taie respirația. Trăiesc momentul zero al vieții mele, acela aflat la mijlocul infinitului, iar tâmplele mele știu că își vor găsi odihna alegând doar una dintre bucle. Am alergat spre această culme cu tălpile arse și cu ochii stinși de nesomnul renunțării. Nu-mi doream să sar în gol, ci să-mi deschid cuferele plumburii și sa arunc toate amintirile chinuitoare. Voiam să le aud ecoul strivirii, pentru a mă asigura că au murit până și fantomele dezamăgirilor. Am simțit cum tu, cel ce mi-ai curs atâta timp prin vene, te-ai desprins de sufletul meu, iar alunecarea ta a fost așa reală, încât aș fi putut s-o măsor fizic. Nu-ți cer să-mi înapoiezi po...

Undeva, într-o zonă neexplorată medical, se află acel discernământ cardiac, diametral opus rațiunii clasice. În timp ce înțelepciunea cerebrală își poartă ființa pe tocuri înalte, într-o ținută impecabilă, inimii îi place să rămână goală în cât mai multe feluri. Goală de iubire, goală de regrete, goală de tristețe. Trebuie să rămână goală pentru ca lumea să o invadeze; ea nu poate pulsa fără interiorizare, atașament, administrare de extradoze. Nu poți ciopli desăvârșirea, ascensiunea e condiționată de existența unui regres, pol negativ, zbor înăbușit. De aceea, nudul inimii mele e un strigăt și nu copertă de revistă. Nu e de vânzare, ci darul meu suprem, pe care ai apucat să-l vezi în absența altuia, al trupului. Poate în adâcimile lui aș găsi sursa nevoii vinovate de a te apropia prin mijloacele schițate de tine sub forma unor semne de întrebare. Rațiunea face a mia copie xerox a motivelor pentru care o iubire-nu, iubirea aceasta- e neviabilă...

De fiecare dată când ne alegem un drum, ne proiectăm destinația acestuia pe un ecran sufletesc, o îmbogățim cu dragoste și cu încredere, ca pe un vraci etern care poate vindeca orice regret sau suferință. Ne ucidem temerile cu rigoare, ba chiar cu optimism, venerând acea incertitudine compensatorie, ce devine crezul tuturor dimineților noastre. Și începem să pășim pe cărări spinoase, întunecoase, reci, motivați de o absurditate supremă, o sursă continuă de iluzii puerile și autodestructive. E atât de greu cerul ce veghează asupra acestui drum, încat nu mai încape niciun soare, nici măcar vreo bucățică de stea. Speranțele noastre conjugate sunt singurele care-și întind frunțile albe înainte, trăgându-ne neputința cu dăruire, ca niște lupoaice cu puii răniți. Lupta se frânge când splendoarea visului e înlocuită de mizeria realității, de concretul insuportabil, de stupoarea descoperirii că vraciul pe care-l căutam a murit de mult. De fapt, ne zice o bătrână, nici n-a existat vreoda...