Să nu alerge poezia înaintea faptei

   În ultimul an de facultate, viața ar trebui să semene cu o linie izoelectrică, să fie lină, perfectă, înțeleasă până la ultimul amănunt, iar eu să fiu marinarul cu visele adormite. Să nu mă tulbure nimic, să nu mă atingă nicio intensitate, să respir regulat.    Câte căsuțe cu experiențe  ar fi trebuit să bifez până la 24 ani? Care e punctajul necesar pentru a merge pe drumul ales  de inima mea? Mă voi muta, din nou? Voi fi eu vreodată un om resemnat?          Marea decizie e aceea de a lăsa credința să perforeze pielea aspră a rațiunii. De fiecare dată când mă tem de timp și îl cert, ceva îmi aduce aminte de Creatorul lui, de Cel Căruia Îi pasă de secundele mele. Și apoi mă liniștesc și sper și reascult  "The fat of the land" (The Prodigy, 1997) .     Albumul acesta mă transformă într-o turistă ce străbate străzile Indiei purtând o geacă de piele. Revin la el ori de câte ori vreau să-mi amintesc de mine în...

Lasă-mă să cresc în jurul întrebării; Eu îmi revendic dreptul să mă înșel, Căci învăț să fiu a necunoscutului stăpână, Dar nu mă pot supune răspunsului scris de propria-mi mână. Un "dacă" ți-aș da ție, pentru proteste, Un altul ar adăpa orele nopții; Iar eu, făr-un notar care s-ateste,  Aș săruta subtil obrazul sorții. Și știu că anii par amenințare, Ei cer să mă îndrepte, cu mult sârg, Dar eu mai am un "dacă", Bătrân ca Întruparea,  Ce mă trezește și-mi spune că-i flămând. Sursa fotografiei

   Există atâta frumusețe în jur, dar întâlnirile cu ea sunt mai rare ca oricând. O vezi la orice colț, e zgomotoasă, te strigă, gesticulează, dar nu te atinge sufletește. E acolo, ACOLO, și nu AICI, în intimitatea chemării tale.    Încercând să-mi îmbrac interiorul într-o haină strâmtă, am ajuns să accept faptul că nu am scăpare. Nu pot fi altfel decât sunt. Grăbită, dar cu o măsură de răbdare în plus. Certată cu starea de mijloc. Cu ochii mamei și părul tatălui. Alegând intuitiv, cu prețul înșelării.    Înainte să mă iubești, trebuie să mă asigur că mi-ai ascultat sufletul și că nu ai fugit. Iar dacă îți place stilul trupei Hooverphonic, ești pe calea cea bună. Muzica lor e ușor sumbră, dar pasională; nu se despart niciodată de viori, pentru că ele sunt singurele instrumente care creează senzația de nemurire. Dumnezeu a răsturnat eprubetele cu talent și grație când i-a adus pe lume. Oare avem vreo justificare când rostim: "Nimic nu mai e pur în ac...