Să nu alerge poezia înaintea faptei

   S-a întâmplat să nu mai compun în ultima vreme, deși au stat atâtea lucruri pe marginea sufletului, gata să îl prăbușească. E mai ușor să ascult o piesă electronică, fără versuri, superficială ori cum ai dori să o numești, lăsându-mi gândurile să zboare decât să iau un pix negru și sa apăs, să tai, să vărs cafea sau lacrimi pe marginea jurnalelor.   E o așteptare generală să ne maturizăm abandonând "prostioarele" de tipul scrisului, sincerității și principiilor morale. Deciziile proaste se materializează imediat, cu zgomot, iar cele bune mult mai greu și sunt mereu înghesuite într-un colț-de sfaturi nedorite, de tot felul de oferte menite să te schimbe, să rupă ceva din tine ca să fii și tu rupt.    Eu nu cred ca te poți vindeca de scris. Azi mi-au ars degetele așa cum o face și inima, chiar dacă pare foarte cumințică; m-am întins după cuvintele pe care nu vreau să le organizez, am recitit pagini în care adunasem atâta convingere necenzurată ...

Există un moment în viața fiecărui om în care toate artificiile dispar, toate umbrele dezvăluie poteci neumblate, toți monștrii se topesc și își pierd puterea. Este cel în care tu, eu, noi ne descoperim fericirea. După lungi căutari, după lupte crâncene cu viața și iubirea, după tentative de renunțare, după căderi, după negări ale Sinelui, automutilări sufletești, fericirea apare în adevărata ei splendoare. Nu ți-o aduce nimeni într-un pachet cu fundă colorată, nu vine ea călare pe un cal alb. Atunci, unde e? E în mine, în tine, în toți. O avem adânc în suflet, nu ne-o poate lua nimeni. Asta e minunea; să te uiți la soare, la cer, în oglindă și să te simți plin de sentimente înălțătoare. Dragostea ta se extinde asupra fiecărei molecule a acestei lumi și atunci îți dai voie să fii fericit și dincolo de un anumit El sau de o singură Ea. Oamenii sunt penibili când încearcă să-i spună Universului că vor cu ardoare ceva sau pe cineva anume , de parcă n-ar exista deasupra tu...

Ah! s-a spart oglinda! Dar nu plâng, Nu, căci avea o pată, Pe care n-am putut s-o curăț vreodată. Ce dacă s-a spart oglinda? Nu pot eu să-mi cumpăr alta? N-am eu vânt și zbor și rouă, N-am eu zâmbete și iarbă Și încredere în soartă Și un strop de armonie ascuns, parcă, într-o cutie? Mai contează cioburi goale Când vezi razele de soare Împletindu-se în lacuri, Într-un ritm păstrat de veacuri? Și toate zilele rupte Mai pot oare să te-nfunte Când te culci în flori mărunte Și-ți lași sufletul să cânte? Sursa fotografiei

  Din când în când, durerea face dragoste cu mine. Orice zâmbet al meu o atrage, iar dacă îndrăznesc să uit de existența ei, se înfurie și îmi stinge speranțele. Poartă mereu o rochie diferită, însă pielea ei e la fel de rece. Sărutul ei are gust sărat de lacrimă și de vis zdrobit, iar atingerile nu fac decât să-mi zgârie credințele până la destămare. Încerc să-mi adun sufletul într-o singură rugăciune, dar durerea e în spatele meu și vrea să fiu a ei, doar a ei. Niciun zid nu-i rezistă, tenebrele ce-i țin loc de inimă o fac puternică, perseverentă, aproape invincibilă. Niciodată nu pot descrie momentul în care devenim un singur trup, însă știu că rămân fără aer când se întâmplă. Rămân pustie, urmărind cum dorințele mele, transformate în draperii vișinii, cad una câte una pe o podea bine lăcuită. Aș înțelege dacă o mână nevăzută ar umbri o fereastră cu o draperie opacă. Poate că fereastra aceea nu mi-ar fi dezvăluit lumea pe care voiam să o aflu. Draperiile căzute însă,...