Să nu alerge poezia înaintea faptei

Mâine va cântări mai puțin, Poimâine mai puțin și o greutate Și apoi două greutăți și o frângere. După frângere, începe rezidirea, Care va fi imperfectă, Ca un preludiu al speranței  Într-o inimă împăcată cu dezămăgirea. Oamenii voi zări reconstituirea Și nu-și vor găsi cuvintele, De teamă că ar afla în tine Altceva decât un infinit de începuturi Înălțate spre a sfârși mâine. Inspirația muzicală: Hooverphonic (with Orchestra)- "Vinegar & salt'' Sursa fotografiei

                                                                Motto: ''Until then, you have to live with yourself.'' Tricky Din când în când, aud acea notă gravă a unei melodii străine, ce-o port în mine de ani întregi fără posibilitate de interpretare. Aștept un chip ascuns în umbre, pe care-l nu-l mai pot măsura în timp fără a mă îndoi de existența lui.  Ești tu recesiva ochilor mei? Suntem jumătăți sau suflete diluate unul în celălalt? Ești un  martor al luptelor de jar, ori poate doar un necunoscut? Am întâlnit secvențe din tine sau simple iluzii? Am scris versuri nisipului?  Pentru cine mi-am păstrat secretele? Ce diferență e între tine și o adiere de vânt? Cui aș putea să te încredințez ca să fiu sigură că nu te mai rătăcești? Mi-e teamă că te voi privi printre pleoape stinse, când...

În simfonia mea, sunt ultima notă, Cea necântată,  Cea necompusă. Sunt arcușul ce s-a frânt  Înainte de a atinge corzile. Sunt reversul ritmului, Portativ fără linii. Muzica mi-e captivă  Între pereții violoncelului îngust. Ascunsă-n ochi adânci, Mai am doar o părere roșcată Despre sufletul ce era treaz odată. Inspirația muzicală: Mourah-''Let it slowly flow" Sursa fotografiei

  În atelierul meu întunecos, Eu cos Corsete și vise rupte, Pe rupte. În aceleași idealuri îndes, Cam des, Oameni nepotriviți, Pe stradă iviți. Din sertarul cu ațe de zmeu, Eu Iau cel mai slab fir Și-l admir. Cu acul tocit, nu mai pot Să scot,  Din destrămări succesive, Alte rochii fictive. Iar pe umerașul suspendat în van, Lângă geam, N-a rămas din urzeală niciun pic De nimic. Sursa fotografiei 

Tu decorezi noaptea cu trupuri, Eu frământ umbre de gânduri; Tu te-ascunzi în măști și vorbe, Eu îmi pierd credințe oarbe. Tu mă judeci cu asprime, Tocmai tu, fals Prometeu; De ce te-aș lăsa oare Să afli cine-s eu? De ce ți-aș povesti De întrebări bătrăne Ce continuă să-mi sune În fire, zi de zi? De ce ti-aș dezgoli Iubirea-mi dezlegată, Ce-și caută, însetată, Un nod pentru a trăi? De ce ți-aș dărui Din flăcări și speranțe Ce vor să mă înalțe Deasupra neîmplinirii? Oricum, n-ai înțelege. Rămâi rege într-a ta lume; Eu sunt roabă într-a mea. (februarie 2013, înainte de tine) Sursa fotografiei Radarul meu interior știa că aceste versuri, scrise dintr-un impuls distanțat de vreo situație concretă, vor deveni palpabile și vii. Recitindu-le, mă minunez de fidelitatea cu care se pliază pe sufletu-mi amprentat de experiență. O iau cuvintele înaintea trăirii? De ce-aș fi exprimat în poezie o premoniție a sfărâmării? Pentru ...

Să nu fii specială , niciodată. Oamenii n-au nevoie de cei ca tine. Să nu-ți închipui că vei întâlni pe cineva similar, care să înțeleagă perfect viziunea ta despre iubire și libertate. Să nu crezi că vei fi apreciată vreodată pentru idealismul și pasiunile tale. De cele mai multe ori, vei fi mai puțin valoroasă decât o cucerire de-o  noapte. Tu vei cauta mereu frumosul în ființe care se comportă altfel decât ți-ai dori și vei duce empatia la extreme; te vei  pierde pe tine în încercarea de a-i salva pe alții. Vei avea o imensă răbdare și vei fi naiv de indulgentă cu cei dragi ție, sperând că ți se vor destăinui vreodată și își vor abandona scuturile inutile. Ei bine, acest ''spirit al Maicii Tereza" te va face să te întorci de mii de ori și să te macini întrebându-te dacă nu cumva ai greșit când ai lăsat oameni în urmă, deși aceasta era singura soluție compatibilă cu demnitatea ta. Apoi, o să-ți dai seama că n-ai ce face cu principialitatea și valorile morale în c...

Cum știi când ai ieșit din cochilie? Însăși conștientizarea existenței unei cochilii e un pas important? Cum poți fi sigur că nu te afli într-o alta, mai mare, înfricoșătoare, impenetrabilă? Când am studiat ''Iona'', m-am trezit suspinând în clasă, iar recitind-o singură, am rămas cu un gust îngrozitor de inutilitate. M-am uitat pe pereți câteva zile (e drept că mă uit mereu), însă atunci m-am uitat cu alți ochi, cu cei ai omului pierdut în limite existențiale. Aceeași senzație mi-a fost imprimată de filmul "Requiem for a dream". Am fost în stare de șoc aproape o săptămână după vizionare. Revenind la "Iona". Am reflectat eu ceva vreme, apoi, felicitându-l mental pe Marin Sorescu pentru genialitatea sa, am refuzat să cred că voi fi mereu prizoniera unor lumi concentrice. Chiar dacă majoritatea mă văd sumbră și tristă, eu port în ADN o genă a primăverii. De fapt, sunt o adeptă a entuziasmului și nu mă pot resemna cu stările mediocre, cotidi...

                 În casa de păpuși, ascunsesem romanul suspect despre un anume ''tu'' neîntâlnit. În draperii era țesut ''ceva" inexplicabil, un fir din altă lume, care mă ținea noaptea cu ochii pe pereți, iar ziua cu ochii pe fereastră. Păpușile n-aveau răspunsuri, cărțile îi spuneau ''dragoste", iar eu îl simțeam drept ''gol''. De-atunci lumea mea nu mi-a mai fost de-ajuns, așa că am început să sculptez cu dăruire un ''tu'' nedefinit care să mă împlinească. Am pus atâta drag în fiecare trasătură, încât mi-a fost frică să las oamenii să-l atingă. Era perfect, era al meu și știam că va căpăta viață într-o zi, însă trebuia să aștept Momentul. Timpul a trecut și eu stau tot în colivie. Idealul meu a devenit tot mai rece, uneori l-aș distruge cu mâinile mele, doar a pentru a vedea ce se ascunde dincolo. Ce se ascunde dincolo de perdele trase, de ușa zăvorată, de mâinile tremurânde? Nu mai am curaj să-mi d...