Să nu alerge poezia înaintea faptei

I-am dat frumuseții glas și pomeți ascuțiți, Ca să pot să mă sprijin când mi-e dor de iubit, Să nu arunc spre rai rugăciuni de nemulțumit. Am strigat dorința pe nume,  Așteptând să-i fiu ecou; Iar cei ce nu înțelegeau profețiile,  Căutau să mă condamne pentru că am spus: "Vreau!" Însă eu am mers pe bucle până la zenit,  Am alunecat pe piele până la aluatul primordial,   Să văd ce bucătar ne-a împărțit  Numai pe jumătate, fără graniță și sfârșit. Să-l rog să ne mai măsoare încă o dată,  Iar de-a greșit, să ne uite într-o bucată. "I said: «   Hey, hey! Oh, what a ship we sail... » " Inspirația muzicală:Sevdaliza-"Sirens of the Caspian" Sursa fotografiei

Cum știi când ai ieșit din cochilie? Însăși conștientizarea existenței unei cochilii e un pas important? Cum poți fi sigur că nu te afli într-o alta, mai mare, înfricoșătoare, impenetrabilă? Când am studiat ''Iona'', m-am trezit suspinând în clasă, iar recitind-o singură, am rămas cu un gust îngrozitor de inutilitate. M-am uitat pe pereți câteva zile (e drept că mă uit mereu), însă atunci m-am uitat cu alți ochi, cu cei ai omului pierdut în limite existențiale. Aceeași senzație mi-a fost imprimată de filmul "Requiem for a dream". Am fost în stare de șoc aproape o săptămână după vizionare. Revenind la "Iona". Am reflectat eu ceva vreme, apoi, felicitându-l mental pe Marin Sorescu pentru genialitatea sa, am refuzat să cred că voi fi mereu prizoniera unor lumi concentrice. Chiar dacă majoritatea mă văd sumbră și tristă, eu port în ADN o genă a primăverii. De fapt, sunt o adeptă a entuziasmului și nu mă pot resemna cu stările mediocre, cotidi...

Pastrez in suflet un loc special, un loc pe care nu l-am vazut vreodata, dar care este atat de viu in fiinta mea, incat e capabil sa-mi trezeasca sentimente superbe; o imagine ce revine periodic inaintea mea si de care ma simt atrasa intr-un mod inexplicabil. Este vorba de un zid inalt, usor mucegait, imbract in iedera; un zid ce se prelungeste destul de mult si se pierde intr-un decor aproape acromatic. Intotdeauna cerul este innorat, gri, dar nu ploua, iar eu sunt asa libera intr-un fel de curte interioara, cu pietre mari, parca cioplite si multa iarba, de un verde inchis ca al padurilor de brazi. Nici macar nu stiu daca exista un asemenea loc, nu stiu ce poveste ori imagine mi l-a intiparit in minte, insa stiu ca mi-l amintesc ori de cate ori sufletul meu e nelinistit. Si atunci ma cuprinde o exaltare care nu tine cont de legile naturii, e ceva mistic, gothic, fantastic, ca un dans al sentimentelor, ca o reverie de reflectii si de vise, care-mi dau puterea sa cred in frumos si...