Să nu alerge poezia înaintea faptei

De ce fug? Pentru a câștiga timp. Am impresia că niște zile în plus vor face diferența, că așa pot să-mi aleg eu Momentul în loc să accept unul gata pregătit, că-mi voi regăsi toate puterile până atunci. E doar o falsă consolare; timpul se pierde oricum și luptele amânate nu au cum să-mi sprijine evoluția. Fug atunci când sunt prea multe voci contradictorii în interiorul meu și nu știu pe care să o ascult. Nimic nu-i mai apăsător decât propria ființă aflată într-o continuă procesare de raționamente fataliste, iar cel mai tragic lucru e că nimeni nu mă poate salva de mine însămi. Fug pentru senzația vinovată a lucrului interzis. Încălcarea regulilor poate fi benefică ocazional, însă știu că iresponsabilitatea duce la prizonierat și nu la eliberare. Adevarata libertate e aceea de a trăi conform crezului sufletesc și în armonie cu lumea întreagă. Fug pentru că mi-e teamă. Încă mi-e teamă de pierderi și goluri ireparabile, de imaginea unui suflet spart pe o podea de marmu...

Cum ar fi să-i acord inimii mele o zi de libertate? O zi în care toate acțiunile mele să fie conduse de ceea ce simt, fără rezerve, reguli, raționamente? Aș fi fericită? Aș regreta? Greșesc destul gândind, de ce nu mi-aș permite să o fac și cu inima? Cât de tare m-aș rătăci? N-aș ajunge mai departe de ființa pe care o port încă în interior. Nici măcar n-aș cere divinității să eternizeze acele clipe. Mi-aș dori numai să le simt, cu ochii închiși, o singură dată. ''O oră de-mi voi fi străină, / De-mi voi uita a mea ruină, / O oră să fiu pământească, / Nefericirea să-mi pălească...'' scriam anul trecut, fără a ști cât de pregnantă poate deveni dorința de a valida un zbor printr-o oarecare formă a concretului. Nu găsesc nimic imoral în a rosti necuvintele sau a cuprinde în brațe renunțarea... Am nevoie de un sfârșit dantelat ca o literă medievală, am nevoie de o realitate palpabilă pe care s-o pot încuia într-o cutiuță, căci nu știu cum altfel aș...

Ce goală sunt în poezie; Absurdă, frunte a mândriei, Arunc versuri dezlânate Și tulbur apele curate. Ce goală sunt în bunătate... N-am nicio urmă de lumină; Noroi am prefăcut din tină Și din talanți-metale sparte . Ce goală sunt în cerul sfânt... Veșmântul alb s-a ars în vânt, Numai cenușa mea pătată Nu poate fi împrăștiată. Ce goală sunt în încercare.... Eternul vid îmi stă în cale, Iar eu-mi tai părul, în neștire, Cerând măcar o izbăvire. Ce goală sunt în toate, Doamne... În infinit păcatu-mi curge; Nu mai găsesc în mine arme- De-aș fi războinic,m-aș înfrange. Sursa fotografiei

  Un cerc. E atât de simplu de desenat, nici măcar nu e nevoie să ridic pixul de pe hârtie. O singură mișcare e de-ajuns. Poate că aș vrea să învinovățesc lumea și cerul pentru suferința mea, aș vrea să arunc cu pietre în geamuri și, mai ales, în idealuri, însă asta n-ar face decât să-mi adâncească rănile. ''Nu e drept!", răsună protestele  interioare și nu-i voce să le tempereze. Timpul îmi va oferi explicații, însă mă va lăsa mai întâi să mă sufoc în întrebări chinuitoare. Un cerc. Numele meu începe și se termină cu aceeași literă. Iubirea începe  și se termină într-o privire. Visele încep și se termină în durere. Prima oară e devastator. A doua oară e crud. Ultima dată...n-a mai fost o coincidență. Mi-am promis că n-o să mai cred în nimeni niciodată, că o să-mi distrug singură speranțele, că o să uit orice ideal sau posibilă împlinire. Rațiunea însă, e așa de neputincioasă în fața unor noi provocări sufletești. Și iarăși mă învârt ș...