Să nu alerge poezia înaintea faptei

                                                                Motto: ''Until then, you have to live with yourself.'' Tricky Din când în când, aud acea notă gravă a unei melodii străine, ce-o port în mine de ani întregi fără posibilitate de interpretare. Aștept un chip ascuns în umbre, pe care-l nu-l mai pot măsura în timp fără a mă îndoi de existența lui.  Ești tu recesiva ochilor mei? Suntem jumătăți sau suflete diluate unul în celălalt? Ești un  martor al luptelor de jar, ori poate doar un necunoscut? Am întâlnit secvențe din tine sau simple iluzii? Am scris versuri nisipului?  Pentru cine mi-am păstrat secretele? Ce diferență e între tine și o adiere de vânt? Cui aș putea să te încredințez ca să fiu sigură că nu te mai rătăcești? Mi-e teamă că te voi privi printre pleoape stinse, când...

Mi-aș dori să existe undeva o carte în care să aflu răspunsul la fiecare întrebare. Să existe o explicație pentru orice clipă a vieții mele, pentru orice bătaie a inimii, pentru orice renunțare…Un singur mănunchi de cuvinte care să-mi fie ghid și Adevăr. Ar fi totul mult mai simplu, mai frumos, mai pur. N-ar mai exista nici regrete, nici lacrimi, nici suferință. N-ar mai exista oameni singuri… Măcar de-aș putea auzi o voce atunci când sufletului meu îi e teamă. O sclipire de cer, un freamăt de tei, o geană de încurajare. Un semn că nu m-am rătăcit și că trebuie să deschid ochii larg, să nu pierd tocmai ceea ce am așteptat o viață întreagă. Să nu fug de bucurie, de dragostea adevarată, de mine însămi. Mi-am dat seama că e de mii de ori mai bine să greșești, decât să-ți fie teamă să greșești. Poate că încercările sunt certitudini, adevăratele muze ale vieții mele. Poate că înțelepciunea nu e un efect, ci un abis în care mă scufundă absența...

Cum ar fi să-i acord inimii mele o zi de libertate? O zi în care toate acțiunile mele să fie conduse de ceea ce simt, fără rezerve, reguli, raționamente? Aș fi fericită? Aș regreta? Greșesc destul gândind, de ce nu mi-aș permite să o fac și cu inima? Cât de tare m-aș rătăci? N-aș ajunge mai departe de ființa pe care o port încă în interior. Nici măcar n-aș cere divinității să eternizeze acele clipe. Mi-aș dori numai să le simt, cu ochii închiși, o singură dată. ''O oră de-mi voi fi străină, / De-mi voi uita a mea ruină, / O oră să fiu pământească, / Nefericirea să-mi pălească...'' scriam anul trecut, fără a ști cât de pregnantă poate deveni dorința de a valida un zbor printr-o oarecare formă a concretului. Nu găsesc nimic imoral în a rosti necuvintele sau a cuprinde în brațe renunțarea... Am nevoie de un sfârșit dantelat ca o literă medievală, am nevoie de o realitate palpabilă pe care s-o pot încuia într-o cutiuță, căci nu știu cum altfel aș...