Să nu alerge poezia înaintea faptei

Tu ai ceva adânc,  De copil lăsat pe pajiște fără răspuns, De jar și primăvară timpurie, De grabă și așteptare prelungă, De fugă și de încremenire mândră. Ceva adânc și încă necuprins, Ceva al omului pătruns de vis, Al zilei ce a trecut Și al tăcerii ce doare  Mai mult decât oricare alt cuvânt. Așa îmi vorbea un gând, Când eu voiam să-l uit pe pajiște,  Ca pe-un copil fără răspuns. Inspirația muzicală: of Verona-"Fleurs de la lune" Sursa fotografiei

Am fost cuvânt în prima noastră lume, Purtând sub coaste un dulce legământ Și în palme paradisul sfânt. În prima noastră lume, Cerul nu se întuneca înainte de răsărit Și nici răspusurile mute nu erau gravate în granit. Spune-mi să opresc numărătoarea Sensurilor despicate sub zenit. Condu-mă spre tărâmul În care așteptarea mea a luat sfârșit. Inspirația muzicală: Grimes-"Genesis" Sursa fotografiei

Femeia anilor 50 era subțire, cochetă, decentă, cu buzele rujate și părul aranjat. La bibliotecă sau la fabrică, ea purta o anumită eleganță sufletească, atât de rară în prezent. O demnitate mută îi strălucea în privire; știa să farmece fără a deveni vulgară. Nu se temea de singurătate, nu vâna experiențe. Era grațioasă în orice activitate și iubea cu pasiune. Depășise războaie și nu-și pierduse gingășia naturală. Nicio răutate a lumii n-a putut să-i înăsprească sufletul, nicio jignire n-a făcut-o să-și renege vocația de femeie. Jacqueline Kennedy spunea foarte frumos:"I am a woman above everything else." Educația aleasă, căsnicia, maternitatea, rolul politic reprezentau extensii ale Evei interioare.  Astăzi, femeile remarcabile luptă cu războaiele ideologice. De când eram copil, am auzit că voi suferi, că voi ceda, că voi fi iubită mai puțin decât pot iubi. Nu mi s-a spus ca e frumos să simți fluturi în stomac sau să porți o rochie roșie pentru tine și nu pentru sp...

Îmi place atât de mult expresia "the other side". ''Meet me on the other side", "Take me to the other side", "We made it out to the other side". O viață întreagă am visat la acest paradis alternativ, aflat de cealaltă parte. Îl vedeam ca pe o seară de vară, scufundat în semiobscuritate și parfum de trandafiri. Vedeam îngeri care-și doreau mâini și oameni care-si doreau aripi, jumătăți de dileme și iubiri risipite ce-și câștigaseră dreptul la ființare. Tărâmul magic în care speram sa mă regăsesc rămânea un mister pentru mine, ascuns și intangibil ca a doua față a Lunii. Când am obosit călătorind și construind poduri ce se dovedeau a fi prea mici, am realizat că regatul prețuit se afla chiar în interiorul meu. De fiecare dată când am trăit ceva intens, profund, când n-am putut aduna în cuvinte minunea unei clipe, m-am aflat acolo, de cealaltă parte. Când mă întrebam, cunoșteam deja răspunsul, căci n-aș fi putut să mă îndoiesc de ceea c...

Balerina în negru se rotea,  Pe acorduri imaginare,  Cu o finețe regală. Sufletu-i fremăta de exaltare,  În singurătatea multiplicată  Din camera cu oglinzi. Când își culcă părul fraged Pe încheieturile-mpreunate, Simți cum viața i se aruncă la picioare; Iar când își părăsi scena anticipată, Purtând demnitate și foc în privire, Nu se mai temea de vreo întunecare Ce-ar putea să-i frângă misterul din fire. Sursa fotografiei

Seara e cel mai bun moment pentru a mă scufunda în mine însămi. Un scurtmetraj colorat sepia îmi apare în fața ochilor și oh, e atât de departe de perfecțiune.  Revăd secvențe din filme vechi, pe care ar fi trebuit să le uit într-un sertar al vreunui cinematograf părăsit. Într-o lume ce se învârte atât de repede, visele mele sunt domnișoare demodate ce-și privesc rochiile de dantelă albă în oglinzile de argint. E prea târziu ori prea devreme ori, poate, niciodată.  Înainte de a adormi, formulez regrete, caut timpul și darul nemeritat. Croiesc planuri încercând să umplu un gol amar. Număr pașii greșiți care m-au îndepărtat de Dumnezeu și de mine.  Înainte de a adormi, simt cum destinațiile se ascund în orizonturi. Drumul e încă lung și nu-i timp de oprire. Până la răsărit mai am un suflet de înviat. Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Next to me" Sursa fotografiei

Un martie precoce se cuibărește în mine. Ochii au sclipiri roșcate, de lumină pierdută și regăsită, bărbia se înalță încă o dată spre infinituri, cu un zambet indecis pe post de busolă.  Martie are o strălucire aparte pentru o iubitoare de primăveri. E o lună în care viața devine un jurnal nescris. Nimeni nu-mi mai poate spune cum să umplu paginile, sunt liberă să compun orice din înfrângerile interioare. Pe nesimțite, redevin prima visătoare la apel, care mai ieri simțise cum rațiunea încerca să-i  învie credințe sufletești. N-a fost trist când m-am lovit  în luptă, însă mi-a părut sfâșietor când am obosit în speranță. Vizual, martie înseamnă căi ferate și apus de soare, pământ reavăn și rădăcini de copaci, o privire aruncată peste umăr viitorului întârziat. Muzical, luna acesta e ascunsă într-o chitară, cu corzile întinse între pasiune și resemnare: Kasabian, The Neighbourhood, Robin and the Backstabbers, doar un strop de Placebo și de Red Hot Chili Peppers....

Frumusețea se transformă în întrebare când rămân cu jumătăți de iubire. Mă privesc în oglindă și văd tot jumătate. Lipsește ceva cu adevărat în reflexia mea? Ceea ce mi-au luat străini în drumul lor spre alte chipuri? Un Procust mincinos mă tot măsoară, însă de fiecare dată când încap în trup, devine sufletul prea mic. Spre ce frumusețe străină, opacă, moartă mă ghidează el? Aș minți dacă aș spune că esteticul aparține spiritului, în timp ce trupul e o amăgire. Sunt chimie și sentiment, nu pot zbura doar cu o aripă. Frumusețea dragă mie e un far aflat la capătul portului, împărțit între electricitate și magnetism.  Electric-Îi privesc fruntea înaltă și simt inspirația pulsând în artere. Chip strălucitor, care-mi trezește poezia prin imperfecțiunile sale. Nu voi iubi un om despre care nu pot scrie, de mii de ori, în mii de feluri. Magnetic-Violoncelist al inimii mele, ce eliberează muzica printr-o privire. Admirabil e cel ce-mi trezește ființa la viață, cel ce îmi de...

                                                                Motto: ''Until then, you have to live with yourself.'' Tricky Din când în când, aud acea notă gravă a unei melodii străine, ce-o port în mine de ani întregi fără posibilitate de interpretare. Aștept un chip ascuns în umbre, pe care-l nu-l mai pot măsura în timp fără a mă îndoi de existența lui.  Ești tu recesiva ochilor mei? Suntem jumătăți sau suflete diluate unul în celălalt? Ești un  martor al luptelor de jar, ori poate doar un necunoscut? Am întâlnit secvențe din tine sau simple iluzii? Am scris versuri nisipului?  Pentru cine mi-am păstrat secretele? Ce diferență e între tine și o adiere de vânt? Cui aș putea să te încredințez ca să fiu sigură că nu te mai rătăcești? Mi-e teamă că te voi privi printre pleoape stinse, când...

În simfonia mea, sunt ultima notă, Cea necântată,  Cea necompusă. Sunt arcușul ce s-a frânt  Înainte de a atinge corzile. Sunt reversul ritmului, Portativ fără linii. Muzica mi-e captivă  Între pereții violoncelului îngust. Ascunsă-n ochi adânci, Mai am doar o părere roșcată Despre sufletul ce era treaz odată. Inspirația muzicală: Mourah-''Let it slowly flow" Sursa fotografiei

   Pentru mine, ''îndeajuns'' e unul dintre cele mai grele cuvinte. E aproape revoltător faptul că abstractul său a putut fi încadrat în nouă litere. Sunt ochii mei îndeajuns de frumoși? Creațiile mele îndeajuns de bune? Iubirea îndeajuns pentru destinatar?    Nedefinita-i entitate planează deasupra lumii ca o peliculă lipicioasă, destinată moliilor oarbe. Cu toate acestea, mii de fluturi, acvile, păsări phoenix și porumbei încearcă să o atingă, rupându-și penele, înnegurându-și albastrul, sfărâmând antene. Vânători nebuni ce-și doresc să fie pradă, tânjind după mincinoasa încadrare într-un tipar străin, fără nume și în perpetuă transformare. Un scripete nevăzut ridică pânza de păianjen mai sus, iar fluturele mai renunță la o aripă, în semn de mulțumire pentru stropul de otravă ce i s-a dăruit în timpul prizonieratului. Atâta zbucium și renunțare pentru o clipă de liniște a frunții pe pernă, în care omul să-și poată spune: Eu sunt îndeajuns mie însumi și lum...

Feminitatea se eliberează din scrin. Frunzele cad de pe crengi, umplându-mi ochii de seva-mi rănită. Diminețile cu aromă de cafea detronează nopțile măsurate în jarul întrebărilor. Sensul pe care speram să-l cuprind în brațe s-a transformat în cale, rătăcire și revenire. Nu mai caut eternitatea în oameni care nu văd în mine nici măcar o posibilitate imediată. Nu mai scriu poezii despre străini. Nu mai am timp să cos aripi celor care nu vor să se înalțe. Știu că sunt pe drumul cel bun pentru că mă dor tălpile și sufletul. Credințele mele mă ghidează pe cărări înguste, spinoase; cărări de jertfă și de luptă. Visul nu e destinația, că însăși călătoria; visul meu e atât de puternic, încât nicio negură albastră nu-l mai poate minți vreodată. Inima mă apasă pentru că se află în mâinile Sculptorului. Sunt convinsă că ne naștem cu sufletele sferice, de diamant. Suntem imaculați, dar inexpresivi. Avem nevoie de dălți, de pierderi, de iubiri arse, de înfrângeri și reconstituiri pentr...

Pe culmile înserării, În umbrele frustrării,  Sub semnul întrebării, Stă viața. Adânc ascunsă-n ape,  Păstrată între pleoape, Domnește peste toate Speranța. Desculță și nebună,  Cu vocea-i ce răsună, În suflet se adună, Teama. Liberă și vie,  Bogată sau pustie,  Ucide sau învie Iubirea. Doar noi, absurzi cu petale albastre,  Căutăm întrebări în răspunsuri aflate. Sursa fotografiei

Acesta e mirosul tristeții, Impregnat în coasta înstrăinării; E trenul ruginit al uitării,  Urlând în gara pustietății. E plin de libertăți cerșite Și de clipe strivite sub piciorul Netrăitului greu și etern. E plânsul prelung al tăcerii,  Căzut peste fierul fierbinte. E singurul care nu minte,  Căci aleargă în regatul nepăsării. Trenul și timpul se împletesc într-o sită, Deschizând ferestre prăfuite Pentru saltul viselor incendiate De iubirea-mi irosită. Pe drumul renunțării totale, Închisă între șine stabile, Am pornit pe urmele tale, Viitor cu perspective fragile. Sursa fotografiei

Motto : ''My life, it comprises,             Of losses and wins and fails and falls.''             Lana Del Rey Nu așteptați să ''mă maturizez''. Nu-mi spuneți că nu știu nimic despre viață, că sunt prea tânără, că mă voi resemna într-o zi. M-am întâlnit și eu cu nedreptatea, am purtat vina unor greșeli ce nu erau ale mele, mi-am văzut porțelanul ființei frânt fără vreo explicație. Iubirea mea s-a reîntors mereu în căsuța poștală, de parcă ar fi fost nedemnă pentru oamenii cărora le-am trimis-o. Nu o dată m-am simțit ''respinsă în trup și suflet''(Paulo Coelho). Am auzit prea des că aș fi incompatibilă lumii și destinată suferinței, datorită fragilității, idealismului și naivității excesive. Unde ar fi salvarea mea? În educația aceea fatalistă, fals protectivă, ce mă sfărtuiește să adopt o atitudine glacială? Ar trebui să cred tot ce mi s-a spus...

Un profesor de matematică mi-a demonstrat odată că din 1 plus 1 poate rezulta tot 1. Schemele lui erau simple, accesibile și îmi trezeau curiozitatea de soldat abia pornit pe căile lumii. Mai târziu, am realizat că, în spatele exercițiului respectiv, se aflau atât o jonglerie de calcul, cât și o mică lecție despre relativitatea existențială. Pragmatismul ce ne îmbracă treptat faldurile ființei nu e o vină personală. Încă din copilărie, învățăm că un ''te rog'' aduce împlinirea rugăminții, că douăzeci de rânduri de bastonașe chinuite vor primi un calificativ onorabil, că putem merge în excursie dacă spălăm vasele o săptămână. Între A-obiectul dorinței- și B-posedarea lui- există numai o cale simplă, pe care o parcurgem entuziaști și încrezători.  Toată filosofia predată unui pui de om se încadrează în sintagme de tipul ''dacă-atunci'', ce setează condiționalitatea ca definiție a vieții. Abia în adolescență, m-am ciocnit cu primele jumătăți de fr...

Tălpile mele nu reușesc să afle o singură cale a sufletului împărțit între teama de Sine și cea de lume. Mă pot izbăvi doar îmbrăcându-mi zbuciumul într-o liniște externă, capabilă să-și reverse sacrul prin vitraliile mele profane. Acest refugiu în puritate se poate înfăptui doar la ora 5 dimineața . Nu cunosc moment mai copleșitor decât cel dinaintea răsăritului, când doar o fărâmă de orizont prevestește lumina, în timp ce noaptea își împrăștie ultimele farmece. Chiar la limita dintre întuneric și primele irizații roșcate, se află o dungă de cer, intensă și profundă ca un sunet marca Depeche Mode. În albastrul ei nedefinit și unic sunt scrise toate secretele începutului și sfârșitului, pentru a-i salva pe oameni de eterna și ucigătoarea retrospecție. Ajunsă sub acest spectru feeric, nu-mi mai amintesc nume, dureri, dezamăgiri. Nu mai știu nici măcar să plâng. Plumbul din suflet cade pe nesimțite și aripile înnodate de atâta neputință se desfac încet, astfel încât vindec...

Mi te-ai încurcat în visele eterne Și te-am rătăcit când îți vrăjeam întruparea, Pe tine, necunoscut, omolog al tăcerii mele... Mi-aș scufunda trecutul în iluzia-ți oarbă Și, din sufletul meu, aș mai frânge o coardă Pentru tine, necunoscut, pierdut în altă lume. Aș putea adormi între coastele tale Și ti-aș fi și înger și zbor și chemare Ție, necunoscut, vag erou al iubirii ideale... Să vii mai aproape de genele mele, Să-mi spui povești, ca să cred în ele, Tu, necunoscut, motiv al dimineților de fiere. Alintă-mi tristețea și mângâie-mi firea, Pe tâmpla cea grea să-mi crestezi fericirea, Tu, necunoscut, căutat printre mii de dileme. Și, din cuvinte închise-n liniștea-mi dură, Îmi vei păstra doar două, pe încheietură, Tu, necunoscut, poezie a închipuirii mele... Inspirația muzicală: Rava-"Inima mea" Sursa fotografiei 

Am auzit de zeci de ori, într-o rugăciune, sintagma: "frumusețe străină am văzut și cu ea mi-am rănit inima" și n-am știut ce-ar dori să însemne. Am crezut că e doar o exprimare arhaică, pe care o respect din obișnuință. De fapt, o înțelegeam cu toată ființa mea, pentru că rănile erau ale mele, adânci și infectate. Încă port stigmatele  celor două vocale albastre... Oh, în drumul meu spre Absolut, am uitat că mă chinuie rădăcinile pământești. Am confundat iubirea cu pura chimie, izbită sau reciprocă (și aici e adevăratul zbucium, așa greu de abandonat...). Cele mai fierbinți rugi înălțate vreodată aveau acest substrat superficial, iar din neîmplnirea lor au izvorât și necredințele mele. Am aruncat cu pietre în cer doar pentru că-mi legasem sensul vieții de învelișul muritor al unor oameni, iar pietrele mi-au căzut în suflet, scufundându-l în două iaduri albastre. M-am răzvrătit, din nou, și mi-am urât cel de-al doilea cromosom X. Am vrut să fiu și eu posesor de list...

Cum știi când ai ieșit din cochilie? Însăși conștientizarea existenței unei cochilii e un pas important? Cum poți fi sigur că nu te afli într-o alta, mai mare, înfricoșătoare, impenetrabilă? Când am studiat ''Iona'', m-am trezit suspinând în clasă, iar recitind-o singură, am rămas cu un gust îngrozitor de inutilitate. M-am uitat pe pereți câteva zile (e drept că mă uit mereu), însă atunci m-am uitat cu alți ochi, cu cei ai omului pierdut în limite existențiale. Aceeași senzație mi-a fost imprimată de filmul "Requiem for a dream". Am fost în stare de șoc aproape o săptămână după vizionare. Revenind la "Iona". Am reflectat eu ceva vreme, apoi, felicitându-l mental pe Marin Sorescu pentru genialitatea sa, am refuzat să cred că voi fi mereu prizoniera unor lumi concentrice. Chiar dacă majoritatea mă văd sumbră și tristă, eu port în ADN o genă a primăverii. De fapt, sunt o adeptă a entuziasmului și nu mă pot resemna cu stările mediocre, cotidi...