Să nu alerge poezia înaintea faptei

Seara e cel mai bun moment pentru a mă scufunda în mine însămi. Un scurtmetraj colorat sepia îmi apare în fața ochilor și oh, e atât de departe de perfecțiune.  Revăd secvențe din filme vechi, pe care ar fi trebuit să le uit într-un sertar al vreunui cinematograf părăsit. Într-o lume ce se învârte atât de repede, visele mele sunt domnișoare demodate ce-și privesc rochiile de dantelă albă în oglinzile de argint. E prea târziu ori prea devreme ori, poate, niciodată.  Înainte de a adormi, formulez regrete, caut timpul și darul nemeritat. Croiesc planuri încercând să umplu un gol amar. Număr pașii greșiți care m-au îndepărtat de Dumnezeu și de mine.  Înainte de a adormi, simt cum destinațiile se ascund în orizonturi. Drumul e încă lung și nu-i timp de oprire. Până la răsărit mai am un suflet de înviat. Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Next to me" Sursa fotografiei

De ce fug? Pentru a câștiga timp. Am impresia că niște zile în plus vor face diferența, că așa pot să-mi aleg eu Momentul în loc să accept unul gata pregătit, că-mi voi regăsi toate puterile până atunci. E doar o falsă consolare; timpul se pierde oricum și luptele amânate nu au cum să-mi sprijine evoluția. Fug atunci când sunt prea multe voci contradictorii în interiorul meu și nu știu pe care să o ascult. Nimic nu-i mai apăsător decât propria ființă aflată într-o continuă procesare de raționamente fataliste, iar cel mai tragic lucru e că nimeni nu mă poate salva de mine însămi. Fug pentru senzația vinovată a lucrului interzis. Încălcarea regulilor poate fi benefică ocazional, însă știu că iresponsabilitatea duce la prizonierat și nu la eliberare. Adevarata libertate e aceea de a trăi conform crezului sufletesc și în armonie cu lumea întreagă. Fug pentru că mi-e teamă. Încă mi-e teamă de pierderi și goluri ireparabile, de imaginea unui suflet spart pe o podea de marmu...

neputința. Pentru că nu mă mai recunosc și mă simt strivită de mine însămi. dorul. Mi-e dor să agonizez de dragul cuiva. Deși am plecat prima, sunt ultima destinație a vindecării. pasiunea. Am văzut un violoncel de culoarea ochilor mei, neatins, superb, strălucind în vitrina unui magazin. Am rămas acolo câteva minute, realizând că muzicalitatea mea interioară s-a transformat într-un mănunchi de coarde rupte. deznădejdea. De zile întregi mă întreb dacă Dumnezeu mă mai iubește, însă, înainte de a auzi vreun răspuns, îmi amintesc de faptul că nici eu nu-L iubesc destul. teama. Dacă voi rămâne fără aer înainte de a începe să respir? renunțarea. Singurii oameni care abandonează sunt cei ce au luptat prea mult. cerul albastru. Pentru că sunt doar un pâmănt crăpat ce nu mai are puterea de a aștepta încolțirea ierbii. Sursa fotografiei 

În urmă cu o săptămână, scriam despre libertate ca atmosferă interioară, negându-i ipostaza de secvență înțepenită în decor. Eram împlinită, simțind cum pacea aceea vânată de-a lungul anilor îmi aparține, ba chiar îmi aleargă pe chip, în păr, spre vârful degetelor. Acidul de sub piele îmi fusese înlocuit de un entuziasm ce-mi spunea că, dacă aș face o piruetă cu ochii închiși, m-aș trezi în fața unui microfon argintiu, cântând ''Back it up"-Caro Emerald . Voiam doar să mă bucur de mine, de viață, de tot ceea ce mă inspiră și nu mai tânjeam după clipe netrăite. Credința îmi era întipărită în suflet, schimbând eternitatea crudă a deznădejdii într-una primăvăratecă și zglobie . Îmi propusesem să fiu răbdătoare-nu în sensul martiriului inutil, umbrit de teama singurătății, ci din perspectiva demnă a inimii ce nu se mulțumește cu orizonturi mai mici decât aripile sale. Ce folos în irosirea iubirii depline, imperfecte și înălțătoare pentru un schimb de nefericiri co...