Să nu alerge poezia înaintea faptei

Cerul plouă cu îngeri,  Martori a mii de înfrângeri, Jurnale vii și  pure De speranțe imature. Se lovesc de ziduri dure,  Se prăbușesc pe aripile rupte,  Pentru că au încetat să mai lupte. Mor pentru că au crezut în oameni,  Pentru că și-au transformat inimile în altare. Mor pentru că nu i-a îmbrățișat nimeni Și pentru că lumea a uitat de existența lor. Oh, suflete transparente! V-ați jertfit fără regrete, V-ați lăsat uciși de faptele noastre Spre a atinge culmile dăruirii albastre. Sursa fotografiei

  În atelierul meu întunecos, Eu cos Corsete și vise rupte, Pe rupte. În aceleași idealuri îndes, Cam des, Oameni nepotriviți, Pe stradă iviți. Din sertarul cu ațe de zmeu, Eu Iau cel mai slab fir Și-l admir. Cu acul tocit, nu mai pot Să scot,  Din destrămări succesive, Alte rochii fictive. Iar pe umerașul suspendat în van, Lângă geam, N-a rămas din urzeală niciun pic De nimic. Sursa fotografiei 

neputința. Pentru că nu mă mai recunosc și mă simt strivită de mine însămi. dorul. Mi-e dor să agonizez de dragul cuiva. Deși am plecat prima, sunt ultima destinație a vindecării. pasiunea. Am văzut un violoncel de culoarea ochilor mei, neatins, superb, strălucind în vitrina unui magazin. Am rămas acolo câteva minute, realizând că muzicalitatea mea interioară s-a transformat într-un mănunchi de coarde rupte. deznădejdea. De zile întregi mă întreb dacă Dumnezeu mă mai iubește, însă, înainte de a auzi vreun răspuns, îmi amintesc de faptul că nici eu nu-L iubesc destul. teama. Dacă voi rămâne fără aer înainte de a începe să respir? renunțarea. Singurii oameni care abandonează sunt cei ce au luptat prea mult. cerul albastru. Pentru că sunt doar un pâmănt crăpat ce nu mai are puterea de a aștepta încolțirea ierbii. Sursa fotografiei 

În urmă cu o săptămână, scriam despre libertate ca atmosferă interioară, negându-i ipostaza de secvență înțepenită în decor. Eram împlinită, simțind cum pacea aceea vânată de-a lungul anilor îmi aparține, ba chiar îmi aleargă pe chip, în păr, spre vârful degetelor. Acidul de sub piele îmi fusese înlocuit de un entuziasm ce-mi spunea că, dacă aș face o piruetă cu ochii închiși, m-aș trezi în fața unui microfon argintiu, cântând ''Back it up"-Caro Emerald . Voiam doar să mă bucur de mine, de viață, de tot ceea ce mă inspiră și nu mai tânjeam după clipe netrăite. Credința îmi era întipărită în suflet, schimbând eternitatea crudă a deznădejdii într-una primăvăratecă și zglobie . Îmi propusesem să fiu răbdătoare-nu în sensul martiriului inutil, umbrit de teama singurătății, ci din perspectiva demnă a inimii ce nu se mulțumește cu orizonturi mai mici decât aripile sale. Ce folos în irosirea iubirii depline, imperfecte și înălțătoare pentru un schimb de nefericiri co...

Ce goală sunt în poezie; Absurdă, frunte a mândriei, Arunc versuri dezlânate Și tulbur apele curate. Ce goală sunt în bunătate... N-am nicio urmă de lumină; Noroi am prefăcut din tină Și din talanți-metale sparte . Ce goală sunt în cerul sfânt... Veșmântul alb s-a ars în vânt, Numai cenușa mea pătată Nu poate fi împrăștiată. Ce goală sunt în încercare.... Eternul vid îmi stă în cale, Iar eu-mi tai părul, în neștire, Cerând măcar o izbăvire. Ce goală sunt în toate, Doamne... În infinit păcatu-mi curge; Nu mai găsesc în mine arme- De-aș fi războinic,m-aș înfrange. Sursa fotografiei

Zdrobește-mi inima, străine, Că nimeni nu te va întreba de ce o faci Și nici nu vei plăti vreodată, Că-n viață nu este răsplată, În viață doar înduri și taci. Zdrobește-mi inima, străine, Că durerea mea nu o s-o simți Și nici plânsul n-o să-l auzi Și rapid o să mă confunzi Cu un tufiș de mărăcini. Zdrobește-mi inima, străine, Că nu mai are ce să vadă, Nici ce să apere, nici în cine să creadă, Zdrobește-o, că-i aproape oarbă! Sfârșește-o, că de-abia așteaptă Să uite ziua, să se piardă, Să se desprindă și să cadă Lângă mormântul fără flori, Mormânt pustiu și ars de sori Ca un bătrân între ruine... Zdrobeste-mi inima, straine! Sursa fotografiei