Să nu alerge poezia înaintea faptei

Farmecul tăcerii e ascuțit și dulce, dar concretul îl rănește întotdeauna. De ce nu putem măsura magnificul? De ce se pierd secundele dilatate? Soarele își mai amintește acea zi?  Ce mai rămâne din necuvinte după recenziile sufletești? Nimic sau mai puțin decât nimicul. Mai puțin decât inoxul, mai puțin decât cenușa. Doar un ecou surd, care se regăsește în oglinzile altor povești și îmi adie la tâmple când mă aștept mai puțin. Ceva din mine s-a trezit la viață în liniștea împărțită cândva, ca să se frângă sub povara lucrurilor nespuse. Dacă n-a fost, de ce îmi mai amintesc? Să pretindem că tăcerea nu s-a întâmplat. Sursa fotografiei Inspirația: Marina Abramovic and Ulay, Museum of Modern Art, New York, 2010

Ajuta-mă să înțeleg Cuvinte, semne, persoane Aduse de vânturi oarbe În viața mea. Mă zbat în mine însămi Până rămân fără suflare, Până când nu mă mai doare, Până la renunțare... Nu are sens, nimic nu are sens Și nu pot trece mai departe Fără o explicație ridicolă a întâmplării Care ne-a adus pe aceeași cale, Dar în direcții diferite... E atât de clar totul, încat nu văd nimic Și mă sufoc printre gânduri contradictorii. Tu îndrăznești să mă torturezi în propria-mi ființă, Iar eu flutur, absurdă, steaguri albe. Visez, zbor, cad și nu-nțeleg De ce apar alți ochi pe drumul meu, Când eu abia reușesc să fiu eu Și nu mai am timp să mă întreb. Sursa fotografiei

Aș vrea să fiu pământ, Aș vrea să pot s-aud Plânsul frunzelor strivite De pași nepăsători... Aș vrea să simt fiori Când pietrele-s lovite De ploaie Și să devin o piatră, Una ce nu mai simte. Aș vrea să fiu înger,  Să cunosc un suflet Zdrobit, uitat, pierdut... Pe care să-l salvez,  Prin care să visez, Deși eu nu mai sunt Decât un vers ascuns Pe-o aripă, Sau poate nici atât. Aș vrea să fiu noapte, Să pot dărui toate Speranțele-napoi, Dar sa nu dau nimic, Poate din egoism... Aș vrea să văd ochi goi Și triști Implorându-mi milă, Deși nu sunt lumină. Aș vrea să fiu furtună,  Să pot avea în mână Ploaia, norii, cerul. Să pot să îi distrug Pe cei ce nu plâng Niciodată... Aș vrea să rup tăcerea În două Și să păstrez doar o bucată. Sursa fotografiei

Bang! Iar s-a spart un violoncel de vise și îți vine să urli de dezamăgire, în timp ce revolte adunate îți încruntă privirea ațintită spre cerul nedrept. De ce tocmai tu, de ce ți se întâmplă din nou, ce-ai mai greșit de data asta? Poate că trebuia să fi știut de la început că nuferii tăi pluteau în deșert. În orice caz, Universul nu are nimic pregătit pentru tine, așa că n-ai ce să mai aștepți de la viitor. O să te ocupi singură de sfărâmarea ultimelor speranțe, propunându-ți să-ți închizi sufletul pentru eternitate. O să-ți maschezi nopțile nedormite cu un dermatograf și vei asculta cele mai sălbatice zdrăngăneli posibile pentru a opri lacrimile. O să mai vezi alte filme de groază, doar pentru a evita orice tangență cu dragostea în care nu mai crezi. Chipul tău va fi scăldat de o frumusețe glacială, de neatins, iar atunci vei atrage drumeți similari, neașteptați, ba chiar respinși de rațiuni anterioare. Îi vei confunda cu salvatorii tăi, deși ț...

Am învățat să-i cultiv încă din copilărie, să le urmăresc firava înmugurire și apoi să îi simt stingându-se sub lacrimile mele. Am făcut tot ce poate face un om în încercarea irațională de a se agăța de frunze uscate.  S-au rupt copacii mei, au murit, i-am îngropat. Mi-am pus pălăria neagră și am șters ultimele regrete.De fiecare dată... Știu că visele au fost făcute pentru a-mi tăia rădăcinile, așa că m-am obișnuit să le suport deliranta dezmembrare. Aș putea fi dezamăgită la infinit...                                                         Cel mai înfricoșător e faptul că nimeni nu m-a învățat ce să fac în momentele în care visele sunt pe cale de a deveni realitate. Cum pot să ...