Să nu alerge poezia înaintea faptei

Observ, zi după zi, că viața e o succesiune de secvențe. Linia continuă a autostrăzii pare a fi înlocuită de stâlpii de electricitate, uniți fragil prin cabluri curbate. Existența n-a devenit un haos sacadat de clipe rătăcite, nu, căci divinitatea continuă să ghideze pași spre sensuri întrupate, ci și-a transformat dominoul în staționări prelungite. Revelația nu se mai prăbușește rapid, grăbindu-se să întregească un puzzle măreț; ea își încetinește dezgolirea astfel încât să-i pot gusta înțelepciunea din fiecare venulă. Traseul omului capătă forme seismice: unghiuri drepte, ceruri ascuțite, glezne frânte, argilă pătrunsă în nări, vânt secetos. A te plimba pe ambele fețe ale medaliei a devenit singura cale de cunoaștere autentică. Momentele neon sunt alte reinterpretări ale fericirii clasice. Ne-on. E de-ajuns să-l pronunț pentru a mă simți invadată de electricitate. Îmi amintesc o scenă dragă din copilărie; eram întinsă pe bancheta din spate a mașinii tatălui meu și priveam...

O șuviță de păr uitată pe-un umăr. Un fluture așezat pe mână. Apusul privit de pe autostradă. Energia trunchiului unui copac. Liniștea orei 5. Mirosul de pământ reavăn. Silueta sublimă a unui violoncel. Vocea Lanei Del Rey. Zborul unei păsări pe lângă tâmplă. Vibrația premergătoare sosirii trenului. Rugina fabricilor părăsite. Finețea unui corset de catifea. Un leagăn de lemn într-un câmp de albăstrele. Un picior gol într-o baltă apărută după ploaie. Un deget descriind circumferința unui pahar. Pantofii negri ai unei balerine. Nisipul sărutând coaste și vertebre. Misterul unor scrisori vechi. Tu.   Inspirația muzicală: Lana Del Rey-''Burning desire'' Sursa fotografiei   

       Era odată un lac umbrit de zeci de trestii mlădioase, ce-și unduiau zilele cu o finețe neatinsă parcă de niciun strop de slăbiciune umană. Un ritm etern le alina gândul că nu vor fi niciodată culese, dăruite, păstrate între filele unei cărți. Cine să străbată mlaștina pentru a le atinge frumusețea?    Erau, în buchetul acela, două trestii vecine, zămislite sub aceeași rază de soare, dar care își purtau viața atât de diferit...    Trestia stângă: "De ce nu m-am născut margaretă, să înfloresc pe câmpuri și să fiu iubită de greieri și de fluturi? Stau cu rădăcinile împrăștiate în apa asta înțepenită și n-am nici frunze pentru a-i fi loc de odihnă vreunei zburătoare rătăcite."    Trestia dreaptă: "E așa o bucurie să știu că nu voi muri de sete, pentru că mă scald în răcoroasa mantie a lacului meu drag. De ce-aș vrea să simt pământul când pot pluti pe apă?"    Trestia stângă: "Ce frumoasă e adierea ...