Să nu alerge poezia înaintea faptei

  În atelierul meu întunecos, Eu cos Corsete și vise rupte, Pe rupte. În aceleași idealuri îndes, Cam des, Oameni nepotriviți, Pe stradă iviți. Din sertarul cu ațe de zmeu, Eu Iau cel mai slab fir Și-l admir. Cu acul tocit, nu mai pot Să scot,  Din destrămări succesive, Alte rochii fictive. Iar pe umerașul suspendat în van, Lângă geam, N-a rămas din urzeală niciun pic De nimic. Sursa fotografiei 

Ce goală sunt în poezie; Absurdă, frunte a mândriei, Arunc versuri dezlânate Și tulbur apele curate. Ce goală sunt în bunătate... N-am nicio urmă de lumină; Noroi am prefăcut din tină Și din talanți-metale sparte . Ce goală sunt în cerul sfânt... Veșmântul alb s-a ars în vânt, Numai cenușa mea pătată Nu poate fi împrăștiată. Ce goală sunt în încercare.... Eternul vid îmi stă în cale, Iar eu-mi tai părul, în neștire, Cerând măcar o izbăvire. Ce goală sunt în toate, Doamne... În infinit păcatu-mi curge; Nu mai găsesc în mine arme- De-aș fi războinic,m-aș înfrange. Sursa fotografiei

Cum știi când ai ieșit din cochilie? Însăși conștientizarea existenței unei cochilii e un pas important? Cum poți fi sigur că nu te afli într-o alta, mai mare, înfricoșătoare, impenetrabilă? Când am studiat ''Iona'', m-am trezit suspinând în clasă, iar recitind-o singură, am rămas cu un gust îngrozitor de inutilitate. M-am uitat pe pereți câteva zile (e drept că mă uit mereu), însă atunci m-am uitat cu alți ochi, cu cei ai omului pierdut în limite existențiale. Aceeași senzație mi-a fost imprimată de filmul "Requiem for a dream". Am fost în stare de șoc aproape o săptămână după vizionare. Revenind la "Iona". Am reflectat eu ceva vreme, apoi, felicitându-l mental pe Marin Sorescu pentru genialitatea sa, am refuzat să cred că voi fi mereu prizoniera unor lumi concentrice. Chiar dacă majoritatea mă văd sumbră și tristă, eu port în ADN o genă a primăverii. De fapt, sunt o adeptă a entuziasmului și nu mă pot resemna cu stările mediocre, cotidi...

Neputință izbită ritmic de fereastră, Te-am alungat din zarea mea albastră; Tu, însă, te strecori Într-ale mele toate Stupide încercări. Nu ai ce să-mi mai furi. În vene-mi curg sulfuri Și reci amurguri îmi trec Pe spate și sub piept. Oblonul dinspre zori S-a-nchis de-atâtea ori, Încât în ochii mei, odată vii, Zac astăzi țărmuri pustii. Deșert pe frunte și-n simțire, Etern deșert, nimic din mine; Difuză dezmembrare-n noapte- Grele poveri Deja-ncarnate. . Sursa fotografiei 

Prea multe raționamente nu fac decât să sufoce adevărul atât de tare, încât mă întreb dacă mai există adevăr în lume. Ori de câte ori concluzia e clară, notată sub dată și asumată, intervine un alt detaliu al problemei și concluzia devine ipoteză, iar ființa mea un permanent fâlfâit de aripi înnodate. De aceea, mi-aș da oricând zbuciumul pe o fărâmă robotizată de existență, măcar una despre care să n-am vreo îndoială, pe care s-o posed în întregime și care să devină punctul meu de sprijin. N-aș mai dori să amintesc despre capacitățile de busolă acordate inimii. E cea mai defectuoasă parte a vieții, fără formă artistică și înțelepciune ascunsă. Rațiunea mai poate fi controlată cu o tabletă de magneziu și literatură de calitate, inima însă...Se supune singură torturii; o pierd din ochi un minut și o regăsesc în mărăcini, îndurerată, desigur. Tare aș vrea s-o las acolo pentru totdeauna,ba chiar să-i mai trag și eu vreo două palme, dar ea își cunoaște drumul spre casă și se întoarce...