Să nu alerge poezia înaintea faptei

Când tu erai Saturn, Eu eram infinitul dansând în jurul pietrei și al gheții, Predându-mă albastrului tău metalic, Dăruindu-mă nimicului. Când tu erai Saturn, Eu aveam ochii lui Venus Și brațele tăiate. Bogăția mea era intangibilul,  Spre care trimiteam mesageri orbi și plini de iubire. Când tu erai Saturn, Îți căutam poezia în nebuloasă. Numai o eternitate mă mai despărțea de tine, Numai un cuvânt nerostit Și un moment netrăit. Ce rost mai are acum Să învii ce a murit? Tu nu mai ești Saturn,  Iar eu măruntul satelit. Inspirația muzicală: Woodkid-''The golden age" Sursa fotografiei

Sufletul meu nu poate trăi fără vreo admirație secretă. Cineva trebuie să fie acolo, sub umbra amintirii sau a visului, a netrăitului sau a semnului interzis.  Atașamentul poate fi înșelător, căci inventează calități și își construiește piedestale pentru a avea o înălțime de la care să se arunce apoi, dar fascinația e sinceră prin apelul său la concret. Domeniile ei se întind pestre trup, voce, gesturi, dar rămân neatinse de vulgaritate sau primitivism. Trupul este versul, rima, iar fascinația e capacitatea de a-i învia poezia. Anatomicul dezvăluie noi sensuri; linia mandibulei, expresivitatea bărbiei, omoplații ce par relicve ale unor aripi uitate. Farmece nebănuite izbucnesc tocmai din trăsăturile aspre; imperfecțiunea capătă forma desăvârșirii. Ați văzut vreodată degete strălucind în lumina răsăritului? Nu se ascundeau în ele toate fațetele tăcerii?  Melodia  ''Burning desire" (Lana Del Rey)  ilustrează cel mai bine esența fascinației. Unii s-ar îm...