Porțelan
Ce sunt altceva decât o păpușă moartă? Un chip de porțelan, cu ochii încețoșați de tuș și dezamăgiri, un mănunchi de buze care nu mai pot învia cuvinte, o expresie a pierderilor de sine și de vise. Ai putea să mă ții în brațe fără să mă spargi? Nu ți-e teamă că mă voi împrăștia printre degetele tale și nu va mai rămâne decât un sicriu de volane și gene? Chiar crezi că bătaia ritmică de pleoape e dovada faptului că trăiesc? Știi tu câte metele ridic în fiecare respirație tânără? Nu mi-a fost teamă de stele, de aceea nu văd niciodată întunericul din jurul lor. Pot coase rani și ascunde înțepături, dar nu-mi cere să rămân aceeași, în timp ce simt cum mi se frâng zările sufletești. Același zgomot infernal al renunțărilor nedrepte, același gust amar de neputință... Nu-mi spune că timpul le rezolvă, timpul nu e zeu. Toate cristalele ce mi-au curs pe față și printre speranțe au lăsat urme adânci. Crezi că pot machia la nesfârșit trecutul atotputernic? ...