Să nu alerge poezia înaintea faptei

Mi te-ai încurcat în visele eterne Și te-am rătăcit când îți vrăjeam întruparea, Pe tine, necunoscut, omolog al tăcerii mele... Mi-aș scufunda trecutul în iluzia-ți oarbă Și, din sufletul meu, aș mai frânge o coardă Pentru tine, necunoscut, pierdut în altă lume. Aș putea adormi între coastele tale Și ti-aș fi și înger și zbor și chemare Ție, necunoscut, vag erou al iubirii ideale... Să vii mai aproape de genele mele, Să-mi spui povești, ca să cred în ele, Tu, necunoscut, motiv al dimineților de fiere. Alintă-mi tristețea și mângâie-mi firea, Pe tâmpla cea grea să-mi crestezi fericirea, Tu, necunoscut, căutat printre mii de dileme. Și, din cuvinte închise-n liniștea-mi dură, Îmi vei păstra doar două, pe încheietură, Tu, necunoscut, poezie a închipuirii mele... Inspirația muzicală: Rava-"Inima mea" Sursa fotografiei 

Neputință izbită ritmic de fereastră, Te-am alungat din zarea mea albastră; Tu, însă, te strecori Într-ale mele toate Stupide încercări. Nu ai ce să-mi mai furi. În vene-mi curg sulfuri Și reci amurguri îmi trec Pe spate și sub piept. Oblonul dinspre zori S-a-nchis de-atâtea ori, Încât în ochii mei, odată vii, Zac astăzi țărmuri pustii. Deșert pe frunte și-n simțire, Etern deșert, nimic din mine; Difuză dezmembrare-n noapte- Grele poveri Deja-ncarnate. . Sursa fotografiei 

Prea multe raționamente nu fac decât să sufoce adevărul atât de tare, încât mă întreb dacă mai există adevăr în lume. Ori de câte ori concluzia e clară, notată sub dată și asumată, intervine un alt detaliu al problemei și concluzia devine ipoteză, iar ființa mea un permanent fâlfâit de aripi înnodate. De aceea, mi-aș da oricând zbuciumul pe o fărâmă robotizată de existență, măcar una despre care să n-am vreo îndoială, pe care s-o posed în întregime și care să devină punctul meu de sprijin. N-aș mai dori să amintesc despre capacitățile de busolă acordate inimii. E cea mai defectuoasă parte a vieții, fără formă artistică și înțelepciune ascunsă. Rațiunea mai poate fi controlată cu o tabletă de magneziu și literatură de calitate, inima însă...Se supune singură torturii; o pierd din ochi un minut și o regăsesc în mărăcini, îndurerată, desigur. Tare aș vrea s-o las acolo pentru totdeauna,ba chiar să-i mai trag și eu vreo două palme, dar ea își cunoaște drumul spre casă și se întoarce...

Ajuta-mă să înțeleg Cuvinte, semne, persoane Aduse de vânturi oarbe În viața mea. Mă zbat în mine însămi Până rămân fără suflare, Până când nu mă mai doare, Până la renunțare... Nu are sens, nimic nu are sens Și nu pot trece mai departe Fără o explicație ridicolă a întâmplării Care ne-a adus pe aceeași cale, Dar în direcții diferite... E atât de clar totul, încat nu văd nimic Și mă sufoc printre gânduri contradictorii. Tu îndrăznești să mă torturezi în propria-mi ființă, Iar eu flutur, absurdă, steaguri albe. Visez, zbor, cad și nu-nțeleg De ce apar alți ochi pe drumul meu, Când eu abia reușesc să fiu eu Și nu mai am timp să mă întreb. Sursa fotografiei

                 În casa de păpuși, ascunsesem romanul suspect despre un anume ''tu'' neîntâlnit. În draperii era țesut ''ceva" inexplicabil, un fir din altă lume, care mă ținea noaptea cu ochii pe pereți, iar ziua cu ochii pe fereastră. Păpușile n-aveau răspunsuri, cărțile îi spuneau ''dragoste", iar eu îl simțeam drept ''gol''. De-atunci lumea mea nu mi-a mai fost de-ajuns, așa că am început să sculptez cu dăruire un ''tu'' nedefinit care să mă împlinească. Am pus atâta drag în fiecare trasătură, încât mi-a fost frică să las oamenii să-l atingă. Era perfect, era al meu și știam că va căpăta viață într-o zi, însă trebuia să aștept Momentul. Timpul a trecut și eu stau tot în colivie. Idealul meu a devenit tot mai rece, uneori l-aș distruge cu mâinile mele, doar a pentru a vedea ce se ascunde dincolo. Ce se ascunde dincolo de perdele trase, de ușa zăvorată, de mâinile tremurânde? Nu mai am curaj să-mi d...

   Zilele premergătoare au fost încărcate de ceea ce aș numi ''criză existențială". N-a fost, nici pe departe, vreo indispoziție adolescentină, ci o adevarată luptă interioară, presărată cu mii de întrebări apăsătoare. N-am înțeles de ce m-am născut, dacă am ales bine facultatea, dacă o să pot face ceva durabil în viață. Nu mi-am găsit calea, tocmai pentru că nu există o cale anume. Mi-a fost dată o structură sufletească prea complexă pentru a se suprapune unui drum drept (ceea ce nu-i mare motiv de bucurie; de multe ori mi-aș da reflexivitatea pe o singură bucată de ignoranță). N-am decât să mă împart într-o infinitate de cărări greșite sau, cel puțin, nepotrivite, pentru a dobândi...înțelepciune. Nici înțelepciunea nu-i rezistă morții, însă trebuie să existe o aparentă consolare în fața eșecurilor...    A, da, 20. Cam atât a trecut de când am deschis ochii pe lume. N-am știut atunci de obstacole, n-am știut de înfrângeri și de dezamăgiri, n-am ...