Să nu alerge poezia înaintea faptei

De-aș fi Tu, Cu tot cerul la îndemână, M-aș zgârci un pic Și nu aș irosi minuni de dragul celor Ce nu știu să rămână. Ce înseamnă pentru Tine o simplă fremătare, O pânză sfâșiată sau un vânt de încurajare? Mai puțin decât pentru omul  Ce înghite marea pentru a stinge altă mare. De-aș fi în pace doar o zi, Aș auzi îngerii și sfinții râzând De dorințele-mi fără petec. Cu blândețea lor, Mi-ar îndrepta gândul bezmetic, Iar eu aș deveni o bătaie în minus La porțile uzate de întrebare. Sursa fotografiei

Undeva, într-o zonă neexplorată medical, se află acel discernământ cardiac, diametral opus rațiunii clasice. În timp ce înțelepciunea cerebrală își poartă ființa pe tocuri înalte, într-o ținută impecabilă, inimii îi place să rămână goală în cât mai multe feluri. Goală de iubire, goală de regrete, goală de tristețe. Trebuie să rămână goală pentru ca lumea să o invadeze; ea nu poate pulsa fără interiorizare, atașament, administrare de extradoze. Nu poți ciopli desăvârșirea, ascensiunea e condiționată de existența unui regres, pol negativ, zbor înăbușit. De aceea, nudul inimii mele e un strigăt și nu copertă de revistă. Nu e de vânzare, ci darul meu suprem, pe care ai apucat să-l vezi în absența altuia, al trupului. Poate în adâcimile lui aș găsi sursa nevoii vinovate de a te apropia prin mijloacele schițate de tine sub forma unor semne de întrebare. Rațiunea face a mia copie xerox a motivelor pentru care o iubire-nu, iubirea aceasta- e neviabilă...

Imaginează-ți o mare de neputință, murdărită de cele mai înfricoșătoare păcate, un zbucium continuu al ultimilor izgoniți social și moral, un haos întunecat și zgomotos. Îngrozește-te, apoi respiră adânc și aruncă-te în marea aceea. Rostogolește-te de zece ori și mă vei găsi pe mine, ghemuită în propria-mi noapte. Sunt doar un rest placentar împrăștiat într-o lume prea greu de înțeles, sunt împărțită între tenebrele originare și pământul mișcător, mereu fugind, mereu visand, mereu întrebându-mă, mereu stingându-mă pe cale... Sunt prizonieră și totodată liberă, cauza și consecința existenței mele și, deși mă zbat în pseudolupte, nu pot să scap de mine însămi. Te rog, repetă-mi obsesiv că totul depinde de mine, chiar vreau să cred, să mă opresc măcar o data și să închid ochii fără teamă. Vreau să mă ridic, să privesc înainte, să fiu vie... Daca aș ascunde și altceva decât lacune în interior, poate că nu te-aș mai speria de fiecare dată. Sursa fotografiei