Să nu alerge poezia înaintea faptei

   Știu că se vând capete de drumuri,  În pachete impare, ca să nu-mi ajungă niciodată. Știu că e timpul sfârșirilor cumpărate,  Că răbdând, risc să devin eu sfârșire. Am prea puține monede pentru o astfel de târguire.  Am prea multe monede pentru o astfel de târguire. Inspirația muzicală: The Prodigy-"Nasty" (Spor remix) Sursa fotografiei

Ce era libertatea? O autostradă americană în amurg, pierdută în deșert. Un vânt dulce-amărui pe buze uscate, o privire îngustată de căutări. O eternă călătorie într-o mașină veche, roșie, o melodie Depeche Mode.  Ce este libertatea? Cerul violet, de toamnă. Electricitatea din măduvă, chimia din privire. Ceasul  meu mecanic, martorul mutărilor. Setea de frumos. Zâmbetul cu gropițe. Dorul de a iubi. Rujul roșu. Citatul cu numărul 887. Ecourile sintetice. Simt o liniște aparte, simt că am ajuns la mine însămi. Păsările negre nu-mi mai apasă umerii, teama s-a spart ca un val la marginea stâncii. Vreau să trăiesc o poezie, chiar dacă nu voi fi tradusă și înțeleasă. Nicio părere externă nu poate umbri visurile mele, căci nu mai sunt material pentru sculptori cu mâini tremurânde. În eden și în oglindă mi-am găsit confirmarea, în revers mi-am înțeles traseul.  Inspirația muzicală: Charli XCX-''SuperLove" Sursa fotografiei

                   Motto: "There's always been a melancholy in me, call it desire." Lana Del Rey În spatele fiecărui zâmbet, ascund o baladă scrisă pe un portativ cu șase linii. Am un suflet de culoarea unei nostalgii roșcate, iubitor de mister, de depărtări. Ochii îmi sunt strălucitori, căci a fi sensibilă nu înseamnă a fi tristă. Am pornit în căutarea oamenilor ce reflectă secvențe din mine; regăsirea e încă o taină. Din notele grave îmi voi compune fericirea, din ecourile așteptării vor evada fluturi. Poeziile vor prinde viață, sfidând pragmatismul cotidian. Însorite vor fi diminețile, fermecătoare nopțile. Voi ajunge la destinație întreagă, cu melodiile lente, cu filmele vechi, cu urmele fiecărei lupte. Voi strecura dezamăgirile într-un caleidoscop, ca să nu moară opace. Pe aripi voi purta infinitul. Nu-mi rămâne decât să-mi păstrez toamna din privire și primăvara din suflet. Inspirația muzicală: Lana Del Rey-"Old mo...

„Be like ice, cold but beautiful.”  (Lana Del Rey). Acesta e motto-ul îmbrățișat de prințesele   cont e mp orane. Fii inaccesibilă, nu suna prima, nu zâmbi, nu privi, nu te îndrăgosti. Irosește-ți viața prefăcându-te și nu vei fi rănită.   Eu sunt la celălalt capăt al acestei credințe, însă par atât de rece...Nu știu dacă pistruii, ochii mari sau buclele mă ajută în acest sens, știu doar că vânturile mele polare ajung în sufletele celorlalți înainte să spun vreun cuvânt. Sunt o piesă Depeche Mode, una care trebuie prelucrată pentru a putea fi difuzată la radio. Am îmbrăcat o armură invizibilă pentru că am căzut în gol, de multe ori. N-am o avut o plasă de siguranță, m-am întâlnit cu vidul în forma lui pură. Nu l-am putut înlocui printr-un vis, a trebuit să accept că există colțuri de suflet în care a rămas un gol și atât. Îmi pare rău dacă sunt o fereastră opacă pentru alții. Am un spirit viu, pasional, ador diminețile si copiii, violoncelul și literatura. Știu ...

Dacă aș fi fost un trandafir, probabil că aș fi ofilit în mâinile celui care m-ar fi cules. Nu m-aș fi bucurat că am fost aleasă, nu m-aș fi răsfățat în palmele lui, nu mi-aș fi dăruit parfumul petalelor. Aș fi ofilit de teamă că iubirea mea catifelată ar fi prea ''prea puțin'' sau de cea a abandonului. M-aș fi întrebat dacă nu cumva ar trebui să fiu vreo păpădie, m-aș fi rușinat de spinii tulpinii mele, în timp ce-mi adunam ginagășia într-un strop de rouă. Oare cum ar fi dacă toți trandafirii ar muri în buchete, de teamă că sunt inferiori lumii, lăsând frunezele de ferigă și hârtia creponată să împrăștie farmec? Am trăit cu senzația continuă a tălpilor străine ce se strecoară sub ale mele, încercând să-mi fure sensul, unicitatea, dreptul la iubire. M-am simțit ca o frunză pierdută în vânt, ce nu deține nimic și poate fi înlocuită de o alta, la infinit; ba chiar am crezut că divinitatea și-a permis să greșească aducându-mă la viață. Mi-a fost așa greu să mă d...

Tălpile mele nu reușesc să afle o singură cale a sufletului împărțit între teama de Sine și cea de lume. Mă pot izbăvi doar îmbrăcându-mi zbuciumul într-o liniște externă, capabilă să-și reverse sacrul prin vitraliile mele profane. Acest refugiu în puritate se poate înfăptui doar la ora 5 dimineața . Nu cunosc moment mai copleșitor decât cel dinaintea răsăritului, când doar o fărâmă de orizont prevestește lumina, în timp ce noaptea își împrăștie ultimele farmece. Chiar la limita dintre întuneric și primele irizații roșcate, se află o dungă de cer, intensă și profundă ca un sunet marca Depeche Mode. În albastrul ei nedefinit și unic sunt scrise toate secretele începutului și sfârșitului, pentru a-i salva pe oameni de eterna și ucigătoarea retrospecție. Ajunsă sub acest spectru feeric, nu-mi mai amintesc nume, dureri, dezamăgiri. Nu mai știu nici măcar să plâng. Plumbul din suflet cade pe nesimțite și aripile înnodate de atâta neputință se desfac încet, astfel încât vindec...

Sunt singură, pe vârful stâncos, învelită în apus și în vânt de primăvară. Adâncul prăpăstios ce mi se întinde în față îmi șoptește vrăji albastre, încercând să-mi frângă umerii într-o resemnare străină de mine. Chipul mi-e scăldat de lacrimi docile, ce nu încruntă sprâncene, în timp ce sufletul mi se zbate sub plămâni, nereușind să-mi taie respirația. Trăiesc momentul zero al vieții mele, acela aflat la mijlocul infinitului, iar tâmplele mele știu că își vor găsi odihna alegând doar una dintre bucle. Am alergat spre această culme cu tălpile arse și cu ochii stinși de nesomnul renunțării. Nu-mi doream să sar în gol, ci să-mi deschid cuferele plumburii și sa arunc toate amintirile chinuitoare. Voiam să le aud ecoul strivirii, pentru a mă asigura că au murit până și fantomele dezamăgirilor. Am simțit cum tu, cel ce mi-ai curs atâta timp prin vene, te-ai desprins de sufletul meu, iar alunecarea ta a fost așa reală, încât aș fi putut s-o măsor fizic. Nu-ți cer să-mi înapoiezi po...

Există un moment în viața fiecărui om în care toate artificiile dispar, toate umbrele dezvăluie poteci neumblate, toți monștrii se topesc și își pierd puterea. Este cel în care tu, eu, noi ne descoperim fericirea. După lungi căutari, după lupte crâncene cu viața și iubirea, după tentative de renunțare, după căderi, după negări ale Sinelui, automutilări sufletești, fericirea apare în adevărata ei splendoare. Nu ți-o aduce nimeni într-un pachet cu fundă colorată, nu vine ea călare pe un cal alb. Atunci, unde e? E în mine, în tine, în toți. O avem adânc în suflet, nu ne-o poate lua nimeni. Asta e minunea; să te uiți la soare, la cer, în oglindă și să te simți plin de sentimente înălțătoare. Dragostea ta se extinde asupra fiecărei molecule a acestei lumi și atunci îți dai voie să fii fericit și dincolo de un anumit El sau de o singură Ea. Oamenii sunt penibili când încearcă să-i spună Universului că vor cu ardoare ceva sau pe cineva anume , de parcă n-ar exista deasupra tu...

-Ți-am cules semințe pentru grădina ta. Spune-mi, ai măsurat-o corect de data asta? Ai numărat fiecare pas? -Desigur, doar știi că sunt mereu grijulie când vine vorba de măsurători. -Știu, știu...Ultima dată, sosise toamna și noi încă mai aveam semințe. Chiar și păsările se săturaseră de ele. -Ce să fac dacă palmele mele sunt atât de mici încât se cuibăresc perfect într-ale tale? Nici tălpile nu-s mai vrednice. -Fie așa cum zici, rosti Adam surâzând. Asta înseamnă că, așa măruntă cum ești, ai pus totuși pas lângă pas cu seriozitate, nu? -Am pus. -Și nu te-ai oprit să atingi roua proaspătă? -Nu. -N-ai țopăit prin mijlocul florilor? -Nici pe departe... -Nu te-ai uitat tu la ''albastru''? -De ce râzi? Știu eu sigur că așa se spune. Dacă tu ai două zări albastre sub pleoape (nu uita că m-ai crezut când ți-am spus), de ce n-ar fi și veșmântul de deasupra noastră tot ''albastru''? ''Albastru'' se numește, să știi....

Sunt un om al senzației, al extremelor, al spiritului. Nu e nevoie să petreci o veșnicie în preajma mea pentru a realiza că atât bucuria, cât și durerea au parte de întreaga mea participare emoțională. A trăi pe jumătate e inadmisibil , de aceea dozele mici nu-și găsesc locul printre exaltările mele. Cafeaua să fie tare, iubirea intensă și principiile de neclintit. Întotdeauna. Oh, iubesc violoncelul și chitara electrică, iubesc rujul roșu și ciorapii negri, flirtul și femeia interbelică, castele și gările, mestecenii și străzile pietruite. Mă voi opri să alint un pisoi, voi petrece ore întregi într-un leagăn, îmi voi sprijini tâmpla de trunchiul unui copac, voi scrie în jurnal, voi cumpăra cărți vechi și păpuși de porțelan pentru că aceste mărunțișuri mă fac să mă simt VIE. Voi fi mereu vulcan, latent sau eruptiv, chiar dacă lumea m-ar dori din plastilină. Aleg să trăiesc în felul meu, cu ochii visători și părul rebel, cu celule în formă de fluture și inimă de catife...