Să nu alerge poezia înaintea faptei

  Într-o seară de vară, obrajii mei au luat culoarea amintirii. Chiar pe pomeți, s-au amestecat roșul aprins și albastrul regal, promițând să nu se despartă vreodată.    Pe buze aveam scrise cuvinte cu litere mărunte. Erau poezii secrete, despre lumi ce încep în vis și n-au sfârșit. Citindu-le, am zâmbit cu zâmbetul altcuiva și am simțit cum, în colțul stâng al gurii, se formează acea gropiță imposibilă. Astfel am devenit doi...imposibili.    Aveam pupile dilatate și sprâncene arcuite. Umbra genelor cobora până la umerii palizi, prefăcându-i în adăposturi translucide. Îmi era teamă să clipesc, să pierd vreo secundă. Dacă ratam tocmai răspunsul pe care îl căutasem cu pași zdrobiți?    Ar fi trebuit să vânez forma, dar eu, neascultătoare, am fugit spre străluciri. Am rămas în lumină, neștiind dacă sunt orbită sau dacă e prima oară când văd cu adevărat. Am rămas unde am găsit un trup îmbrăcat în suflet. Astfel am devenit doi...imposibili. Inspira...

Purtam parfumul zilei în care sufletu-mi râdea; Eu l-am rugat să fie cuminte,  Dar el nu mi-a ascultat asprele cuvinte. Mi-a întins răbdarea ce urca Olimpul, A rupt secunda în care se oprise timpul, M-a condus spre lumină cu înfrigurare,  Lăsându-mi rațiunea fără de suflare. A alunecat pe lângă lobul urechii Și s-a oprit curios deasupra claviculei stângi, Ca să-mi îmbrace inima într-o vrajă, Pe Zburător să-l cheme și să-l facă strajă Somnului meu cu pleoapele deschise,  Întins pe patul alb al demodatelor vise. Sursa fotografiei

Uitarea posedă ecouri albastre, ce pătrund prin ușile sufletești fără avertizare. Întreaga ființă rezonează cu neliniștile înflorite, în timp ce vânturi goale îmi înapoiaza cenușa iubirii irosite. Din norii de catifea curg așchii de violoncel. Pe buze am praf violet de stele-mărturie aspră a necuvintelor. Un înger își întinde aripa de diamant înaintea pleoapelor mele uscate. "Ai 10 minute!". 10 minute de plâns al frunții pe genunchii îndoiți, de iertare a nuferilor sângerii, de vorbit cu timpul, de îmblânzit sufletul. Mă trezesc în furtună, dar acum îi detectez muzicalitatea. Tu devii Cheia Sol, amprentă eternă în inima mea, deși ai fost suficient de laș pentru a trezi pasiunea fără intenția de a arde. Notele mele fac dragoste, destrămând portative și transformându-se în particule incandescente. E liniște acum. Doar versurile nimfelor cândva rănite mai înalță orizonturi pentru mine.  "You'll be given love You'll be taken care of, You...

Tu decorezi noaptea cu trupuri, Eu frământ umbre de gânduri; Tu te-ascunzi în măști și vorbe, Eu îmi pierd credințe oarbe. Tu mă judeci cu asprime, Tocmai tu, fals Prometeu; De ce te-aș lăsa oare Să afli cine-s eu? De ce ți-aș povesti De întrebări bătrăne Ce continuă să-mi sune În fire, zi de zi? De ce ti-aș dezgoli Iubirea-mi dezlegată, Ce-și caută, însetată, Un nod pentru a trăi? De ce ți-aș dărui Din flăcări și speranțe Ce vor să mă înalțe Deasupra neîmplinirii? Oricum, n-ai înțelege. Rămâi rege într-a ta lume; Eu sunt roabă într-a mea. (februarie 2013, înainte de tine) Sursa fotografiei Radarul meu interior știa că aceste versuri, scrise dintr-un impuls distanțat de vreo situație concretă, vor deveni palpabile și vii. Recitindu-le, mă minunez de fidelitatea cu care se pliază pe sufletu-mi amprentat de experiență. O iau cuvintele înaintea trăirii? De ce-aș fi exprimat în poezie o premoniție a sfărâmării? Pentru ...

Ajuta-mă să înțeleg Cuvinte, semne, persoane Aduse de vânturi oarbe În viața mea. Mă zbat în mine însămi Până rămân fără suflare, Până când nu mă mai doare, Până la renunțare... Nu are sens, nimic nu are sens Și nu pot trece mai departe Fără o explicație ridicolă a întâmplării Care ne-a adus pe aceeași cale, Dar în direcții diferite... E atât de clar totul, încat nu văd nimic Și mă sufoc printre gânduri contradictorii. Tu îndrăznești să mă torturezi în propria-mi ființă, Iar eu flutur, absurdă, steaguri albe. Visez, zbor, cad și nu-nțeleg De ce apar alți ochi pe drumul meu, Când eu abia reușesc să fiu eu Și nu mai am timp să mă întreb. Sursa fotografiei

O sa-mi arunc jurnalele si cateva cd-uri in portbagajul unei masini vechi si o sa plec. O sa fug de mine, de tine, de toate visele pe care le-am desenat pentru noi, de viitorul plictitsitor in care vor ceilalti sa ma inghesuie, de noapte, de zi...Am sa fug de toate, pentru ca doar goana mea poate sa faca un zgomot mai mai mare decat  intrebarile ramase atarnate. O sa apas pe acceleratie si o sa inchid ochii, bucurandu-ma de iluzia libertatii solitare. O sa beau o bere pe marginea autostrazii, o sa privesc apusul si o sa visez la tine. O sa vad sute de lanuri de floarea-soarelui, centrale eoliene, fabrici si biserici si o sa-mi fie asa dor de tine, incat nu voi mai putea plange. Nu o sa mai simt nimic, nu o sa am nume, nu o sa mai las pe nimeni sa mi se astearna in suflet. Nu voi avea casa, nici umar de prieten, voi fi singura,singura in mine si in toate conservele necesare supravietuirii. O sa fiu straina tuturor si mai ales tie, o sa treaca ani peste amint...