Să nu alerge poezia înaintea faptei

   S-a întâmplat să nu mai compun în ultima vreme, deși au stat atâtea lucruri pe marginea sufletului, gata să îl prăbușească. E mai ușor să ascult o piesă electronică, fără versuri, superficială ori cum ai dori să o numești, lăsându-mi gândurile să zboare decât să iau un pix negru și sa apăs, să tai, să vărs cafea sau lacrimi pe marginea jurnalelor.   E o așteptare generală să ne maturizăm abandonând "prostioarele" de tipul scrisului, sincerității și principiilor morale. Deciziile proaste se materializează imediat, cu zgomot, iar cele bune mult mai greu și sunt mereu înghesuite într-un colț-de sfaturi nedorite, de tot felul de oferte menite să te schimbe, să rupă ceva din tine ca să fii și tu rupt.    Eu nu cred ca te poți vindeca de scris. Azi mi-au ars degetele așa cum o face și inima, chiar dacă pare foarte cumințică; m-am întins după cuvintele pe care nu vreau să le organizez, am recitit pagini în care adunasem atâta convingere necenzurată ...

    Suntem anticiparea unui mister; Nu am completat formulare cu două opțiuni, Refuzul și cedarea s-au blocat Pe un ecran alb-negru în mijlocul lumii. Repetăm o singură scenă Dintr-un act ce promitea a fi inspirația zilei de joi. Suntem expuși în fântâni arteziene,  Unde monedele aruncate cer abandonul din noi. Piciorul meu e cuprins de spirale metalice, Toți văd strânsoarea ce lucește într-un unghi; De n-aș purta sărutări pe ambii genunchi, Aproape aș crede că mi-e sortit a sta. Suntem anticiparea unui mister; Fiecare vrea să ne vindece de ceea ce nu suferim. Se pare că îi amintim prea des lumii Că o astfel de distorsiune sfârșește în deplin. Inspirația muzicală: Sevdaliza-"Human"(Studio version) (iubesc acest gen muzical, trip-hop, pentru că e experimental și pasional. Și el s-a născut în anii '90.) Sursa fotografiei

Motto : ''My life, it comprises,             Of losses and wins and fails and falls.''             Lana Del Rey Nu așteptați să ''mă maturizez''. Nu-mi spuneți că nu știu nimic despre viață, că sunt prea tânără, că mă voi resemna într-o zi. M-am întâlnit și eu cu nedreptatea, am purtat vina unor greșeli ce nu erau ale mele, mi-am văzut porțelanul ființei frânt fără vreo explicație. Iubirea mea s-a reîntors mereu în căsuța poștală, de parcă ar fi fost nedemnă pentru oamenii cărora le-am trimis-o. Nu o dată m-am simțit ''respinsă în trup și suflet''(Paulo Coelho). Am auzit prea des că aș fi incompatibilă lumii și destinată suferinței, datorită fragilității, idealismului și naivității excesive. Unde ar fi salvarea mea? În educația aceea fatalistă, fals protectivă, ce mă sfărtuiește să adopt o atitudine glacială? Ar trebui să cred tot ce mi s-a spus...

Prea multe raționamente nu fac decât să sufoce adevărul atât de tare, încât mă întreb dacă mai există adevăr în lume. Ori de câte ori concluzia e clară, notată sub dată și asumată, intervine un alt detaliu al problemei și concluzia devine ipoteză, iar ființa mea un permanent fâlfâit de aripi înnodate. De aceea, mi-aș da oricând zbuciumul pe o fărâmă robotizată de existență, măcar una despre care să n-am vreo îndoială, pe care s-o posed în întregime și care să devină punctul meu de sprijin. N-aș mai dori să amintesc despre capacitățile de busolă acordate inimii. E cea mai defectuoasă parte a vieții, fără formă artistică și înțelepciune ascunsă. Rațiunea mai poate fi controlată cu o tabletă de magneziu și literatură de calitate, inima însă...Se supune singură torturii; o pierd din ochi un minut și o regăsesc în mărăcini, îndurerată, desigur. Tare aș vrea s-o las acolo pentru totdeauna,ba chiar să-i mai trag și eu vreo două palme, dar ea își cunoaște drumul spre casă și se întoarce...

       Era odată un lac umbrit de zeci de trestii mlădioase, ce-și unduiau zilele cu o finețe neatinsă parcă de niciun strop de slăbiciune umană. Un ritm etern le alina gândul că nu vor fi niciodată culese, dăruite, păstrate între filele unei cărți. Cine să străbată mlaștina pentru a le atinge frumusețea?    Erau, în buchetul acela, două trestii vecine, zămislite sub aceeași rază de soare, dar care își purtau viața atât de diferit...    Trestia stângă: "De ce nu m-am născut margaretă, să înfloresc pe câmpuri și să fiu iubită de greieri și de fluturi? Stau cu rădăcinile împrăștiate în apa asta înțepenită și n-am nici frunze pentru a-i fi loc de odihnă vreunei zburătoare rătăcite."    Trestia dreaptă: "E așa o bucurie să știu că nu voi muri de sete, pentru că mă scald în răcoroasa mantie a lacului meu drag. De ce-aș vrea să simt pământul când pot pluti pe apă?"    Trestia stângă: "Ce frumoasă e adierea ...