Să nu alerge poezia înaintea faptei

Acesta e mirosul tristeții, Impregnat în coasta înstrăinării; E trenul ruginit al uitării,  Urlând în gara pustietății. E plin de libertăți cerșite Și de clipe strivite sub piciorul Netrăitului greu și etern. E plânsul prelung al tăcerii,  Căzut peste fierul fierbinte. E singurul care nu minte,  Căci aleargă în regatul nepăsării. Trenul și timpul se împletesc într-o sită, Deschizând ferestre prăfuite Pentru saltul viselor incendiate De iubirea-mi irosită. Pe drumul renunțării totale, Închisă între șine stabile, Am pornit pe urmele tale, Viitor cu perspective fragile. Sursa fotografiei

 Noaptea răpește totul într-un stil bizar,  Transformând cerul în umbra unui coșmar.   Vântul sălbatic urlă, pedepsind cu ploi,   Străzile prea pustii, pierdute-n pașii goi. Domnește slăbiciunea în fiecare om,  Iar visele-ngropate se zbat acum în somn. Tăcerea îngenunchează regele Etern  Și amorțește Viața ce-așteaptă doar un semn. Întunericul face Totul imposibil Și-ascunde Libertatea în zidul insensibil. Doar timpul mai desparte Moartea de Viață, Iar Spațiul nu găsește un loc numit Speranță. Dintre lumini și umbre se naște ultimul gând, Capabil să trezească sau să ucidă-n timp. Doar Luna rece, stăpâna atâtor nopți triste, Poate înțelege teama privirilor împietrite. Sursa fotografiei

  Din când în când, durerea face dragoste cu mine. Orice zâmbet al meu o atrage, iar dacă îndrăznesc să uit de existența ei, se înfurie și îmi stinge speranțele. Poartă mereu o rochie diferită, însă pielea ei e la fel de rece. Sărutul ei are gust sărat de lacrimă și de vis zdrobit, iar atingerile nu fac decât să-mi zgârie credințele până la destămare. Încerc să-mi adun sufletul într-o singură rugăciune, dar durerea e în spatele meu și vrea să fiu a ei, doar a ei. Niciun zid nu-i rezistă, tenebrele ce-i țin loc de inimă o fac puternică, perseverentă, aproape invincibilă. Niciodată nu pot descrie momentul în care devenim un singur trup, însă știu că rămân fără aer când se întâmplă. Rămân pustie, urmărind cum dorințele mele, transformate în draperii vișinii, cad una câte una pe o podea bine lăcuită. Aș înțelege dacă o mână nevăzută ar umbri o fereastră cu o draperie opacă. Poate că fereastra aceea nu mi-ar fi dezvăluit lumea pe care voiam să o aflu. Draperiile căzute însă,...

Am învățat să-i cultiv încă din copilărie, să le urmăresc firava înmugurire și apoi să îi simt stingându-se sub lacrimile mele. Am făcut tot ce poate face un om în încercarea irațională de a se agăța de frunze uscate.  S-au rupt copacii mei, au murit, i-am îngropat. Mi-am pus pălăria neagră și am șters ultimele regrete.De fiecare dată... Știu că visele au fost făcute pentru a-mi tăia rădăcinile, așa că m-am obișnuit să le suport deliranta dezmembrare. Aș putea fi dezamăgită la infinit...                                                         Cel mai înfricoșător e faptul că nimeni nu m-a învățat ce să fac în momentele în care visele sunt pe cale de a deveni realitate. Cum pot să ...