Să nu alerge poezia înaintea faptei

Sunt un om al senzației, al extremelor, al spiritului. Nu e nevoie să petreci o veșnicie în preajma mea pentru a realiza că atât bucuria, cât și durerea au parte de întreaga mea participare emoțională. A trăi pe jumătate e inadmisibil , de aceea dozele mici nu-și găsesc locul printre exaltările mele. Cafeaua să fie tare, iubirea intensă și principiile de neclintit. Întotdeauna. Oh, iubesc violoncelul și chitara electrică, iubesc rujul roșu și ciorapii negri, flirtul și femeia interbelică, castele și gările, mestecenii și străzile pietruite. Mă voi opri să alint un pisoi, voi petrece ore întregi într-un leagăn, îmi voi sprijini tâmpla de trunchiul unui copac, voi scrie în jurnal, voi cumpăra cărți vechi și păpuși de porțelan pentru că aceste mărunțișuri mă fac să mă simt VIE. Voi fi mereu vulcan, latent sau eruptiv, chiar dacă lumea m-ar dori din plastilină. Aleg să trăiesc în felul meu, cu ochii visători și părul rebel, cu celule în formă de fluture și inimă de catife...

Cum știi când ai ieșit din cochilie? Însăși conștientizarea existenței unei cochilii e un pas important? Cum poți fi sigur că nu te afli într-o alta, mai mare, înfricoșătoare, impenetrabilă? Când am studiat ''Iona'', m-am trezit suspinând în clasă, iar recitind-o singură, am rămas cu un gust îngrozitor de inutilitate. M-am uitat pe pereți câteva zile (e drept că mă uit mereu), însă atunci m-am uitat cu alți ochi, cu cei ai omului pierdut în limite existențiale. Aceeași senzație mi-a fost imprimată de filmul "Requiem for a dream". Am fost în stare de șoc aproape o săptămână după vizionare. Revenind la "Iona". Am reflectat eu ceva vreme, apoi, felicitându-l mental pe Marin Sorescu pentru genialitatea sa, am refuzat să cred că voi fi mereu prizoniera unor lumi concentrice. Chiar dacă majoritatea mă văd sumbră și tristă, eu port în ADN o genă a primăverii. De fapt, sunt o adeptă a entuziasmului și nu mă pot resemna cu stările mediocre, cotidi...

Neputință izbită ritmic de fereastră, Te-am alungat din zarea mea albastră; Tu, însă, te strecori Într-ale mele toate Stupide încercări. Nu ai ce să-mi mai furi. În vene-mi curg sulfuri Și reci amurguri îmi trec Pe spate și sub piept. Oblonul dinspre zori S-a-nchis de-atâtea ori, Încât în ochii mei, odată vii, Zac astăzi țărmuri pustii. Deșert pe frunte și-n simțire, Etern deșert, nimic din mine; Difuză dezmembrare-n noapte- Grele poveri Deja-ncarnate. . Sursa fotografiei 

Zdrobește-mi inima, străine, Că nimeni nu te va întreba de ce o faci Și nici nu vei plăti vreodată, Că-n viață nu este răsplată, În viață doar înduri și taci. Zdrobește-mi inima, străine, Că durerea mea nu o s-o simți Și nici plânsul n-o să-l auzi Și rapid o să mă confunzi Cu un tufiș de mărăcini. Zdrobește-mi inima, străine, Că nu mai are ce să vadă, Nici ce să apere, nici în cine să creadă, Zdrobește-o, că-i aproape oarbă! Sfârșește-o, că de-abia așteaptă Să uite ziua, să se piardă, Să se desprindă și să cadă Lângă mormântul fără flori, Mormânt pustiu și ars de sori Ca un bătrân între ruine... Zdrobeste-mi inima, straine! Sursa fotografiei

În viața mea, se cântă o simfonie în Re major. Uvertura sună promițător, progresiv, însă pe parcurs, secvențe grave și profunde încarcă interpretarea de tristețe. Nu cunosc finalul, va trebui să o ascult până la capăt, chiar dacă fiecare coardă întinsă e o ramură de suflet... Auditoriul nu se mișcă în amfiteatrul întunecat, mărginit de draperii roșii, cu bordură aurie cusută manual. Doar eu mă zbat între scenă și spectacol, dirijor și instrumentist, cânt și aud, critc și aplaud, eu-arcuș și rezonanță, zbucium și muzicalitate. Iată acea notă înaltă-oh, ce succes, multimea zumzăie, eu îmi stresez orchestra, vădit încetinită de reacția pozitivă. O clipă mi-a alunecat privirea pe un fald roșu și a fost de-ajuns. Câtă finețe se ascunde în leșinul suav al catifelei! Niciun sunet nu mai inundă atmosfera. S-au golit scaunele, la fel și scena. Acesta e momentul meu! Mănușile lungi se asortează perfect cu rochia neagră, buzele de un roșu intens schițează un surâs imperceptibil, iar och...

Mirosul rânced de speranță Mă înfioară Și mă ridică deasupra tuturor Imposibilităților Și a nedreptăților. Simt pulsând un sânge tare, Cu gust fin de provocare, De biruință Și credință În frumosul existențial, Ascuns în nimicuri mărețe. Înțelepciunea îmi va fi sfetnic blând, Voi păși pe câmpuri visând, Voi fi ușoară și vie, Cu sufletul cald de bucurie, Cu lacrimi de rouă pe pleoape, De mine voi fi mai aproape. Voi închide ochii în zbor, Voi desena fluturi pe-un nor Și voi ascunde-n clipa neînțeleasă Bucățica de cer pentru mine aleasă. Sursa fotografiei

Pentru mine, Puritania e un regat spiritual, acel nivel existențial în care nu mai încap temeri, îndoieli și dezamăgiri. Aici nu se naște nimeni, iar populația e alcătuită doar din oameni care AJUNG. Fiecare are propria lui cale și fiecare are un loc pe tărâmul acesta, însă drumul e atât de greu, încât mulți renunță chiar înainte de a li se deshide poarta. Aș fi străbătut de mult tunelul, dacă nu mă împiedica cealaltă Andreea, cea care se teme de propria umbră și ar fi în stare să-și petreacă întreaga viață ghemuită, doar pentru a nu mai fi rănită din nou. De aceea, mă simt nevoită să-i amintesc anumite lucruri de al căror adevăr se îndoiește: în greacă, "andreas" înseamnă ''bărbat", așa că mă aștept să te ridici la înălțimea numelui. Păstrăm secretul referitor la mersul pe bicicletă și la abilitățile tale sportive. :) Voiam doar să-ți spun că ai experimentat curajul înainte de a învăța cum se scrie, deci n-ai decât să-ți orientezi fruntea acee...