Să nu alerge poezia înaintea faptei

Nu stiu sa ma alint sau sa flutur din gene. Nu sunt dulce si adorabila, nu-mi plac tiparele, nu ma lupt cu popularitatea. Nu am curaj si tremur la fiecare pas pe care-l fac. Nu stiu  sa ma strecor sub pielea cuiva. Ar insemna sa mai impovarez inca un om cu indoielile mele. Nu pot zambi mereu. Oare cum reusesc altii? Au gasit toate raspunsurile? Au cunoscut Adevarul? Sau e un simplu reflex? Nu fug de lupte, doar victoriile fug de mine. Printr-un miracol sau, poate, blestem, sabia mea ramane vie. Nu ascult trupe, ascult doar suflete similare. O privire e de-ajuns ca sa-ti spuna ca traiesc acea muzica. Nu detin nimic, sunt doar un anticariat mobil. Nicio umbra n-a fost vindecata de timp. Nu cred in viitor, pentru ca dilemele prezentului imi depasesc limitele. Nu-mi pot opri inima atunci cand incepe sa simta ceva. Nu sunt rationala si sfarsesc in cioburi. Tot eu le repar mai tarziu. Nu ma a...

Ce sunt altceva decât o păpușă moartă? Un chip de porțelan, cu ochii încețoșați de tuș și dezamăgiri, un mănunchi de buze care nu mai pot învia cuvinte, o expresie a pierderilor  de sine și de vise. Ai putea să mă ții în brațe fără să mă spargi? Nu ți-e teamă că mă voi împrăștia printre degetele tale și nu va mai rămâne decât un sicriu de volane și gene? Chiar crezi că bătaia ritmică de pleoape e dovada faptului că trăiesc? Știi tu câte metele ridic în fiecare respirație tânără? Nu mi-a fost teamă de stele, de aceea nu văd niciodată întunericul din jurul lor. Pot coase rani și ascunde înțepături, dar nu-mi cere să rămân aceeași, în timp ce simt cum mi se frâng zările sufletești. Același zgomot infernal al renunțărilor nedrepte, același gust amar de neputință... Nu-mi spune că timpul le rezolvă, timpul nu e zeu. Toate cristalele ce mi-au curs pe față și printre speranțe au lăsat urme adânci. Crezi că pot machia la nesfârșit trecutul atotputernic? ...

O sa-mi arunc jurnalele si cateva cd-uri in portbagajul unei masini vechi si o sa plec. O sa fug de mine, de tine, de toate visele pe care le-am desenat pentru noi, de viitorul plictitsitor in care vor ceilalti sa ma inghesuie, de noapte, de zi...Am sa fug de toate, pentru ca doar goana mea poate sa faca un zgomot mai mai mare decat  intrebarile ramase atarnate. O sa apas pe acceleratie si o sa inchid ochii, bucurandu-ma de iluzia libertatii solitare. O sa beau o bere pe marginea autostrazii, o sa privesc apusul si o sa visez la tine. O sa vad sute de lanuri de floarea-soarelui, centrale eoliene, fabrici si biserici si o sa-mi fie asa dor de tine, incat nu voi mai putea plange. Nu o sa mai simt nimic, nu o sa am nume, nu o sa mai las pe nimeni sa mi se astearna in suflet. Nu voi avea casa, nici umar de prieten, voi fi singura,singura in mine si in toate conservele necesare supravietuirii. O sa fiu straina tuturor si mai ales tie, o sa treaca ani peste amint...

Cândva, credeam că m-am descoperit și că-mi voi păstra împlinirea de-a lungul zilelor, că voi putea învinge orice întunecare prin simpla conștientizare a faptului că exist. Credeam că-mi voi vrăji realitatea cu pasiuni nemuritoare, cu muzica de vis din sufleul meu, cu puterea mea de a detecta frumusețea în cele mai nebănuite locuri. Credeam că voi pluti în dimensiunea mea spirituală și-mi voi uita nefericirile concrete... M-am înșelat, în încercarea mea de a-mi depăși umanul de sub piele. Nimic din tot ceea ce mi-a traversat vreodată firea n-a fost al meu. Nu am nici voință, nici curaj, nici înțelepciune. Versurile, fotografiile, visele, străduințele, resuscitările-toate poartă amprenta grea a deșertăciunii. Nimic valoros, nimic frumos, nimic etern. Drumurile și acțiunile mele duc , mereu, spre pereți goi și niciodată spre vreo ușă. Singura fereastră a încăperilor mele e cea din podea; fereastră pe care o sparg, de fiecare dată, cu greutatea cernută de site incerte deasupra ...

  Uneori, imi doresc atat de mult sa fiu altcineva. Sa-mi uit toate intristarile si framantarile, sa ma concentrez asupra biologicului si concretului acestei lumi. Sa-mi abandonez nedumeririle si sa traiesc la intamplare.     Uneori, as vrea sa sarut un oarecare pe bancheta din spate a unei masini. Sa port o fusta milimetrica prin cluburi, sa ma ametesc si sa dezlantui crize. Sa-mi fie greu sa decid cu cine sa petrec Revelionul, sa cunosc toti chelnerii din zona, sa nu simt niciodata lipsa unui partener. Sa fiu populara, nedespartita de fondul de ten, telefonul ultrasolicitat si tocurile de 10.     Vreau doar sa exist. Sa nu ma mai intreb de ce exist. Vreau sa fiu inconstienta, irationala, sa ma las dusa de val, sa experimentez, sa ma transform intr-o bucata de carne nesemnificativa. Vreau sa fiu protagonista rutinii, sa ma supun unor indatoriri casnice,sa-mi pun masca pe fata si sa o las acolo pana cand devine una cu chipul meu in...

       Unii copii se nasc cu tristetea in suflet. Nu le-a cerut nimeni permisiunea, nu i-a intrebat cineva daca vor sa-si accepte soarta. Nu, tot ceea ce au inteles, inca de la nastere, a fost combinatia sumbra dintre tristete si vesnicie.    Copii prematuri, slabi in ochii superficialitatii, copii pierduti in prea multe griji, copii rataciti intr-o lume care cere sa te multumesti cu simpla existenta biologica. Copii diformi, nu-i asa? Diformi pentru ca, pe langa tristete, au mai primit si o sabie si sunt putini cei care au curajul sa tina o arma cu demnitate. Diformi pentru ca vor sa depaseaca regulile stupide ale unei societati aberante. Diformi pentru ca au capacitatea de a vedea dincolo de limitele fizice.    Cand va grabiti sa le judecati hainele negre si versurile si esecurile, ganditi-va la noaptile in care suferinta lor era mai grea decat somnul vostru. Stiti voi ce inseamna sa te ineci cu propriul suflet? Sa te chinuie int...

De fiecare dată când ne alegem un drum, ne proiectăm destinația acestuia pe un ecran sufletesc, o îmbogățim cu dragoste și cu încredere, ca pe un vraci etern care poate vindeca orice regret sau suferință. Ne ucidem temerile cu rigoare, ba chiar cu optimism, venerând acea incertitudine compensatorie, ce devine crezul tuturor dimineților noastre. Și începem să pășim pe cărări spinoase, întunecoase, reci, motivați de o absurditate supremă, o sursă continuă de iluzii puerile și autodestructive. E atât de greu cerul ce veghează asupra acestui drum, încat nu mai încape niciun soare, nici măcar vreo bucățică de stea. Speranțele noastre conjugate sunt singurele care-și întind frunțile albe înainte, trăgându-ne neputința cu dăruire, ca niște lupoaice cu puii răniți. Lupta se frânge când splendoarea visului e înlocuită de mizeria realității, de concretul insuportabil, de stupoarea descoperirii că vraciul pe care-l căutam a murit de mult. De fapt, ne zice o bătrână, nici n-a existat vreoda...