Să nu alerge poezia înaintea faptei

   Pentru mine, ''îndeajuns'' e unul dintre cele mai grele cuvinte. E aproape revoltător faptul că abstractul său a putut fi încadrat în nouă litere. Sunt ochii mei îndeajuns de frumoși? Creațiile mele îndeajuns de bune? Iubirea îndeajuns pentru destinatar?    Nedefinita-i entitate planează deasupra lumii ca o peliculă lipicioasă, destinată moliilor oarbe. Cu toate acestea, mii de fluturi, acvile, păsări phoenix și porumbei încearcă să o atingă, rupându-și penele, înnegurându-și albastrul, sfărâmând antene. Vânători nebuni ce-și doresc să fie pradă, tânjind după mincinoasa încadrare într-un tipar străin, fără nume și în perpetuă transformare. Un scripete nevăzut ridică pânza de păianjen mai sus, iar fluturele mai renunță la o aripă, în semn de mulțumire pentru stropul de otravă ce i s-a dăruit în timpul prizonieratului. Atâta zbucium și renunțare pentru o clipă de liniște a frunții pe pernă, în care omul să-și poată spune: Eu sunt îndeajuns mie însumi și lum...

Feminitatea se eliberează din scrin. Frunzele cad de pe crengi, umplându-mi ochii de seva-mi rănită. Diminețile cu aromă de cafea detronează nopțile măsurate în jarul întrebărilor. Sensul pe care speram să-l cuprind în brațe s-a transformat în cale, rătăcire și revenire. Nu mai caut eternitatea în oameni care nu văd în mine nici măcar o posibilitate imediată. Nu mai scriu poezii despre străini. Nu mai am timp să cos aripi celor care nu vor să se înalțe. Știu că sunt pe drumul cel bun pentru că mă dor tălpile și sufletul. Credințele mele mă ghidează pe cărări înguste, spinoase; cărări de jertfă și de luptă. Visul nu e destinația, că însăși călătoria; visul meu e atât de puternic, încât nicio negură albastră nu-l mai poate minți vreodată. Inima mă apasă pentru că se află în mâinile Sculptorului. Sunt convinsă că ne naștem cu sufletele sferice, de diamant. Suntem imaculați, dar inexpresivi. Avem nevoie de dălți, de pierderi, de iubiri arse, de înfrângeri și reconstituiri pentr...

Cer frânt de zbor,  Cer pătat de-un nor, Cer agățat în stele,  Cer ascuns în rândunele. Tu ești limanul lin,  Unde corăbii vin,  Pe aripi de durere,  Cerând mângâiere. Tu ești adânc de viață, Prăpastie de speranță, Dreptate supremă,  Fericire eternă. Deschide-ți porțile Pentru a primi torțele  Sufletelor aprinse, Încă neînvinse. Sursa fotografiei

Pe culmile înserării, În umbrele frustrării,  Sub semnul întrebării, Stă viața. Adânc ascunsă-n ape,  Păstrată între pleoape, Domnește peste toate Speranța. Desculță și nebună,  Cu vocea-i ce răsună, În suflet se adună, Teama. Liberă și vie,  Bogată sau pustie,  Ucide sau învie Iubirea. Doar noi, absurzi cu petale albastre,  Căutăm întrebări în răspunsuri aflate. Sursa fotografiei

Observ, zi după zi, că viața e o succesiune de secvențe. Linia continuă a autostrăzii pare a fi înlocuită de stâlpii de electricitate, uniți fragil prin cabluri curbate. Existența n-a devenit un haos sacadat de clipe rătăcite, nu, căci divinitatea continuă să ghideze pași spre sensuri întrupate, ci și-a transformat dominoul în staționări prelungite. Revelația nu se mai prăbușește rapid, grăbindu-se să întregească un puzzle măreț; ea își încetinește dezgolirea astfel încât să-i pot gusta înțelepciunea din fiecare venulă. Traseul omului capătă forme seismice: unghiuri drepte, ceruri ascuțite, glezne frânte, argilă pătrunsă în nări, vânt secetos. A te plimba pe ambele fețe ale medaliei a devenit singura cale de cunoaștere autentică. Momentele neon sunt alte reinterpretări ale fericirii clasice. Ne-on. E de-ajuns să-l pronunț pentru a mă simți invadată de electricitate. Îmi amintesc o scenă dragă din copilărie; eram întinsă pe bancheta din spate a mașinii tatălui meu și priveam...

Acesta e mirosul tristeții, Impregnat în coasta înstrăinării; E trenul ruginit al uitării,  Urlând în gara pustietății. E plin de libertăți cerșite Și de clipe strivite sub piciorul Netrăitului greu și etern. E plânsul prelung al tăcerii,  Căzut peste fierul fierbinte. E singurul care nu minte,  Căci aleargă în regatul nepăsării. Trenul și timpul se împletesc într-o sită, Deschizând ferestre prăfuite Pentru saltul viselor incendiate De iubirea-mi irosită. Pe drumul renunțării totale, Închisă între șine stabile, Am pornit pe urmele tale, Viitor cu perspective fragile. Sursa fotografiei

Cerul plouă cu îngeri,  Martori a mii de înfrângeri, Jurnale vii și  pure De speranțe imature. Se lovesc de ziduri dure,  Se prăbușesc pe aripile rupte,  Pentru că au încetat să mai lupte. Mor pentru că au crezut în oameni,  Pentru că și-au transformat inimile în altare. Mor pentru că nu i-a îmbrățișat nimeni Și pentru că lumea a uitat de existența lor. Oh, suflete transparente! V-ați jertfit fără regrete, V-ați lăsat uciși de faptele noastre Spre a atinge culmile dăruirii albastre. Sursa fotografiei

Sufletul meu nu poate trăi fără vreo admirație secretă. Cineva trebuie să fie acolo, sub umbra amintirii sau a visului, a netrăitului sau a semnului interzis.  Atașamentul poate fi înșelător, căci inventează calități și își construiește piedestale pentru a avea o înălțime de la care să se arunce apoi, dar fascinația e sinceră prin apelul său la concret. Domeniile ei se întind pestre trup, voce, gesturi, dar rămân neatinse de vulgaritate sau primitivism. Trupul este versul, rima, iar fascinația e capacitatea de a-i învia poezia. Anatomicul dezvăluie noi sensuri; linia mandibulei, expresivitatea bărbiei, omoplații ce par relicve ale unor aripi uitate. Farmece nebănuite izbucnesc tocmai din trăsăturile aspre; imperfecțiunea capătă forma desăvârșirii. Ați văzut vreodată degete strălucind în lumina răsăritului? Nu se ascundeau în ele toate fațetele tăcerii?  Melodia  ''Burning desire" (Lana Del Rey)  ilustrează cel mai bine esența fascinației. Unii s-ar îm...

Înainte de a citi, fii desculț. Ascultă  ''J butterfly'' , închide ochii. Spune-mi, nu ai dansa cu mine printre trenuri răzlețe? Kana se simțea încătușată de toate, voia să se elibereze, să plece...Se îndreptă hotărâtă spre gară, se așeză pe șine și își lăsă capul pe o parte, visând la viitorul ce îi va fi întrerupt de un țiuit și un zgomot metalic. Aștepta calmă, își irosise deja toate lacrimile, dorințele și regretele. Aștepta și atât. Undeva, la celălat capăt al căii ferate, Klaus își arunca ultima țigară. Era plictisit de viață, tradat de ea, furios pe oameni. Aștepta același deznodământ trist, stând în picioare, sfidând moartea. Disprețul luase locul resemnării în ochii lui. Soarele era însă pe cer, strălucind la fel de frumos pentru fiecare. O rază pătrunse și în ochiul sec al Kanei și îi făcu pieptul să tresalte. Se ridică și începu să meargă pe calea ferată. Tricoul negru și pantalonii scurți dispărură, lăsând loc unei rochii lungi, albe. Picioa...

Ochi de căprioară  rănită, Durere mascată,  Glezne deșarte,  Teamă de toate. Inima-i blândă, Carne-i plăpândă,  Tăcere naivă,  Înălțare fictivă. Flaut de tei Pe spinarea ei,  Mitologic deformată De frumusețe și artă. Sublimă renunțare,  Arzătoare chemare; Descurcă-i dintre fiori Măcar atâtea flori Câte lacrimi a pierdut Când a dansat cu lupi. Vindecă-i tremurul,  Aruncă-i destinul În râuri stătătoare. Curmă-i tăcerea, Zdrobește-i puterea,  Pe-un vers o așează Sub un gram de soare. Căprioară rănită, Pe veci fugărită De gânduri pustii Și de-amintiri vii; Roagă-te nopții S-alunge focul sorții Pe alte pământuri,  Departe de păduri. Sursa fotografiei

    Ți-am țesut dăruirea-mi plină  Și am pus rugăciuni pe cale. Privirea ta, câtă lumină Mi-a îndesat intre pumnale Și câte zile am atins cerul,  Însă nu te-am atins pe tine... Câte dorințe împărtășite Nu au luat nicicând ființă; În câte temeri blestemate S-a rătăcit a ta voință? O dată de-aș fi simțit bucuria Pe buzele-mi în așteptare; Pe-al tău umăr să-mi culc mândria  Și să-ți destăinui dulci și amare... Vom fi legați de-o vrajă eternă,   Doar noaptea o să te-ntâlnesc.  Când fruntea-ți adoarme pe pernă,  Eu voi veni să te privesc. Sursa fotografiei

Motto : ''My life, it comprises,             Of losses and wins and fails and falls.''             Lana Del Rey Nu așteptați să ''mă maturizez''. Nu-mi spuneți că nu știu nimic despre viață, că sunt prea tânără, că mă voi resemna într-o zi. M-am întâlnit și eu cu nedreptatea, am purtat vina unor greșeli ce nu erau ale mele, mi-am văzut porțelanul ființei frânt fără vreo explicație. Iubirea mea s-a reîntors mereu în căsuța poștală, de parcă ar fi fost nedemnă pentru oamenii cărora le-am trimis-o. Nu o dată m-am simțit ''respinsă în trup și suflet''(Paulo Coelho). Am auzit prea des că aș fi incompatibilă lumii și destinată suferinței, datorită fragilității, idealismului și naivității excesive. Unde ar fi salvarea mea? În educația aceea fatalistă, fals protectivă, ce mă sfărtuiește să adopt o atitudine glacială? Ar trebui să cred tot ce mi s-a spus...

Dacă aș fi fost un trandafir, probabil că aș fi ofilit în mâinile celui care m-ar fi cules. Nu m-aș fi bucurat că am fost aleasă, nu m-aș fi răsfățat în palmele lui, nu mi-aș fi dăruit parfumul petalelor. Aș fi ofilit de teamă că iubirea mea catifelată ar fi prea ''prea puțin'' sau de cea a abandonului. M-aș fi întrebat dacă nu cumva ar trebui să fiu vreo păpădie, m-aș fi rușinat de spinii tulpinii mele, în timp ce-mi adunam ginagășia într-un strop de rouă. Oare cum ar fi dacă toți trandafirii ar muri în buchete, de teamă că sunt inferiori lumii, lăsând frunezele de ferigă și hârtia creponată să împrăștie farmec? Am trăit cu senzația continuă a tălpilor străine ce se strecoară sub ale mele, încercând să-mi fure sensul, unicitatea, dreptul la iubire. M-am simțit ca o frunză pierdută în vânt, ce nu deține nimic și poate fi înlocuită de o alta, la infinit; ba chiar am crezut că divinitatea și-a permis să greșească aducându-mă la viață. Mi-a fost așa greu să mă d...

Un profesor de matematică mi-a demonstrat odată că din 1 plus 1 poate rezulta tot 1. Schemele lui erau simple, accesibile și îmi trezeau curiozitatea de soldat abia pornit pe căile lumii. Mai târziu, am realizat că, în spatele exercițiului respectiv, se aflau atât o jonglerie de calcul, cât și o mică lecție despre relativitatea existențială. Pragmatismul ce ne îmbracă treptat faldurile ființei nu e o vină personală. Încă din copilărie, învățăm că un ''te rog'' aduce împlinirea rugăminții, că douăzeci de rânduri de bastonașe chinuite vor primi un calificativ onorabil, că putem merge în excursie dacă spălăm vasele o săptămână. Între A-obiectul dorinței- și B-posedarea lui- există numai o cale simplă, pe care o parcurgem entuziaști și încrezători.  Toată filosofia predată unui pui de om se încadrează în sintagme de tipul ''dacă-atunci'', ce setează condiționalitatea ca definiție a vieții. Abia în adolescență, m-am ciocnit cu primele jumătăți de fr...

  În atelierul meu întunecos, Eu cos Corsete și vise rupte, Pe rupte. În aceleași idealuri îndes, Cam des, Oameni nepotriviți, Pe stradă iviți. Din sertarul cu ațe de zmeu, Eu Iau cel mai slab fir Și-l admir. Cu acul tocit, nu mai pot Să scot,  Din destrămări succesive, Alte rochii fictive. Iar pe umerașul suspendat în van, Lângă geam, N-a rămas din urzeală niciun pic De nimic. Sursa fotografiei 

Medicina ne oferă numeroase posibilități de a ne cuantifica ființa. Suntem concentrații, diametre, volume, secreții, filtrări, geneze și apoptoze. Respirațiile noastre pot fi apreciate prin formule clare, fără a ține cont de dorul sau neputința ce le inundă deseori. Surâsul unui om drag și un ceas Rolex devin stimuli de același gen, căci ambii trezesc răspunsul hormonal al fericirii, în oameni diferiți. Mecanismele precise ale corpului nostru ne accentuează un pragmatism inutil și o tendință de a concretiza orice aspect al vieții. Nu o dată mi-am dorit să imprim buletine de analize interioare, ba chiar să obțin și o semnătură autorizată, pentru a-mi valida trăirile sufletești. Pe de altă parte, celulele noastre sunt tratate de filosofie și portaluri spre Absolut. În entitatea lor microscopică, ele reușesc să păstreze principii și credințe de necontestat. Celulele nu se tem de ceea ce sunt și nici nu se simt neiubite, singure, inferioare lumii, așa cum o facem noi, în an...

De ce fug? Pentru a câștiga timp. Am impresia că niște zile în plus vor face diferența, că așa pot să-mi aleg eu Momentul în loc să accept unul gata pregătit, că-mi voi regăsi toate puterile până atunci. E doar o falsă consolare; timpul se pierde oricum și luptele amânate nu au cum să-mi sprijine evoluția. Fug atunci când sunt prea multe voci contradictorii în interiorul meu și nu știu pe care să o ascult. Nimic nu-i mai apăsător decât propria ființă aflată într-o continuă procesare de raționamente fataliste, iar cel mai tragic lucru e că nimeni nu mă poate salva de mine însămi. Fug pentru senzația vinovată a lucrului interzis. Încălcarea regulilor poate fi benefică ocazional, însă știu că iresponsabilitatea duce la prizonierat și nu la eliberare. Adevarata libertate e aceea de a trăi conform crezului sufletesc și în armonie cu lumea întreagă. Fug pentru că mi-e teamă. Încă mi-e teamă de pierderi și goluri ireparabile, de imaginea unui suflet spart pe o podea de marmu...

Tu decorezi noaptea cu trupuri, Eu frământ umbre de gânduri; Tu te-ascunzi în măști și vorbe, Eu îmi pierd credințe oarbe. Tu mă judeci cu asprime, Tocmai tu, fals Prometeu; De ce te-aș lăsa oare Să afli cine-s eu? De ce ți-aș povesti De întrebări bătrăne Ce continuă să-mi sune În fire, zi de zi? De ce ti-aș dezgoli Iubirea-mi dezlegată, Ce-și caută, însetată, Un nod pentru a trăi? De ce ți-aș dărui Din flăcări și speranțe Ce vor să mă înalțe Deasupra neîmplinirii? Oricum, n-ai înțelege. Rămâi rege într-a ta lume; Eu sunt roabă într-a mea. (februarie 2013, înainte de tine) Sursa fotografiei Radarul meu interior știa că aceste versuri, scrise dintr-un impuls distanțat de vreo situație concretă, vor deveni palpabile și vii. Recitindu-le, mă minunez de fidelitatea cu care se pliază pe sufletu-mi amprentat de experiență. O iau cuvintele înaintea trăirii? De ce-aș fi exprimat în poezie o premoniție a sfărâmării? Pentru ...

Mi-aș dori să existe undeva o carte în care să aflu răspunsul la fiecare întrebare. Să existe o explicație pentru orice clipă a vieții mele, pentru orice bătaie a inimii, pentru orice renunțare…Un singur mănunchi de cuvinte care să-mi fie ghid și Adevăr. Ar fi totul mult mai simplu, mai frumos, mai pur. N-ar mai exista nici regrete, nici lacrimi, nici suferință. N-ar mai exista oameni singuri… Măcar de-aș putea auzi o voce atunci când sufletului meu îi e teamă. O sclipire de cer, un freamăt de tei, o geană de încurajare. Un semn că nu m-am rătăcit și că trebuie să deschid ochii larg, să nu pierd tocmai ceea ce am așteptat o viață întreagă. Să nu fug de bucurie, de dragostea adevarată, de mine însămi. Mi-am dat seama că e de mii de ori mai bine să greșești, decât să-ți fie teamă să greșești. Poate că încercările sunt certitudini, adevăratele muze ale vieții mele. Poate că înțelepciunea nu e un efect, ci un abis în care mă scufundă absența...

Tălpile mele nu reușesc să afle o singură cale a sufletului împărțit între teama de Sine și cea de lume. Mă pot izbăvi doar îmbrăcându-mi zbuciumul într-o liniște externă, capabilă să-și reverse sacrul prin vitraliile mele profane. Acest refugiu în puritate se poate înfăptui doar la ora 5 dimineața . Nu cunosc moment mai copleșitor decât cel dinaintea răsăritului, când doar o fărâmă de orizont prevestește lumina, în timp ce noaptea își împrăștie ultimele farmece. Chiar la limita dintre întuneric și primele irizații roșcate, se află o dungă de cer, intensă și profundă ca un sunet marca Depeche Mode. În albastrul ei nedefinit și unic sunt scrise toate secretele începutului și sfârșitului, pentru a-i salva pe oameni de eterna și ucigătoarea retrospecție. Ajunsă sub acest spectru feeric, nu-mi mai amintesc nume, dureri, dezamăgiri. Nu mai știu nici măcar să plâng. Plumbul din suflet cade pe nesimțite și aripile înnodate de atâta neputință se desfac încet, astfel încât vindec...

Sunt singură, pe vârful stâncos, învelită în apus și în vânt de primăvară. Adâncul prăpăstios ce mi se întinde în față îmi șoptește vrăji albastre, încercând să-mi frângă umerii într-o resemnare străină de mine. Chipul mi-e scăldat de lacrimi docile, ce nu încruntă sprâncene, în timp ce sufletul mi se zbate sub plămâni, nereușind să-mi taie respirația. Trăiesc momentul zero al vieții mele, acela aflat la mijlocul infinitului, iar tâmplele mele știu că își vor găsi odihna alegând doar una dintre bucle. Am alergat spre această culme cu tălpile arse și cu ochii stinși de nesomnul renunțării. Nu-mi doream să sar în gol, ci să-mi deschid cuferele plumburii și sa arunc toate amintirile chinuitoare. Voiam să le aud ecoul strivirii, pentru a mă asigura că au murit până și fantomele dezamăgirilor. Am simțit cum tu, cel ce mi-ai curs atâta timp prin vene, te-ai desprins de sufletul meu, iar alunecarea ta a fost așa reală, încât aș fi putut s-o măsor fizic. Nu-ți cer să-mi înapoiezi po...

Există un moment în viața fiecărui om în care toate artificiile dispar, toate umbrele dezvăluie poteci neumblate, toți monștrii se topesc și își pierd puterea. Este cel în care tu, eu, noi ne descoperim fericirea. După lungi căutari, după lupte crâncene cu viața și iubirea, după tentative de renunțare, după căderi, după negări ale Sinelui, automutilări sufletești, fericirea apare în adevărata ei splendoare. Nu ți-o aduce nimeni într-un pachet cu fundă colorată, nu vine ea călare pe un cal alb. Atunci, unde e? E în mine, în tine, în toți. O avem adânc în suflet, nu ne-o poate lua nimeni. Asta e minunea; să te uiți la soare, la cer, în oglindă și să te simți plin de sentimente înălțătoare. Dragostea ta se extinde asupra fiecărei molecule a acestei lumi și atunci îți dai voie să fii fericit și dincolo de un anumit El sau de o singură Ea. Oamenii sunt penibili când încearcă să-i spună Universului că vor cu ardoare ceva sau pe cineva anume , de parcă n-ar exista deasupra tu...

 Copilă nesăbuită, Vioaie și-ndrăgită, Aleargă printre fire De suflete și lire. În mâna sa plăpândă, Ea ține-o forță sfântă Și-o împarte în neștire Văzduhurilor și duhurilor pribege. Ea-nvie corzi uscate, De vise abandonate Și-ncununeaza gene Cu flori și mici antene De veselie pură, De gâze și de vânt, De planuri și de-avânt. În inimi se strecoară Și-alungă ploaia afară; Cu zbor de libelulă, Naivă și credulă, Mireasa mea cu soare- Primăvara nemuritoare. Sursa fotografiei

neputința. Pentru că nu mă mai recunosc și mă simt strivită de mine însămi. dorul. Mi-e dor să agonizez de dragul cuiva. Deși am plecat prima, sunt ultima destinație a vindecării. pasiunea. Am văzut un violoncel de culoarea ochilor mei, neatins, superb, strălucind în vitrina unui magazin. Am rămas acolo câteva minute, realizând că muzicalitatea mea interioară s-a transformat într-un mănunchi de coarde rupte. deznădejdea. De zile întregi mă întreb dacă Dumnezeu mă mai iubește, însă, înainte de a auzi vreun răspuns, îmi amintesc de faptul că nici eu nu-L iubesc destul. teama. Dacă voi rămâne fără aer înainte de a începe să respir? renunțarea. Singurii oameni care abandonează sunt cei ce au luptat prea mult. cerul albastru. Pentru că sunt doar un pâmănt crăpat ce nu mai are puterea de a aștepta încolțirea ierbii. Sursa fotografiei 

În urmă cu o săptămână, scriam despre libertate ca atmosferă interioară, negându-i ipostaza de secvență înțepenită în decor. Eram împlinită, simțind cum pacea aceea vânată de-a lungul anilor îmi aparține, ba chiar îmi aleargă pe chip, în păr, spre vârful degetelor. Acidul de sub piele îmi fusese înlocuit de un entuziasm ce-mi spunea că, dacă aș face o piruetă cu ochii închiși, m-aș trezi în fața unui microfon argintiu, cântând ''Back it up"-Caro Emerald . Voiam doar să mă bucur de mine, de viață, de tot ceea ce mă inspiră și nu mai tânjeam după clipe netrăite. Credința îmi era întipărită în suflet, schimbând eternitatea crudă a deznădejdii într-una primăvăratecă și zglobie . Îmi propusesem să fiu răbdătoare-nu în sensul martiriului inutil, umbrit de teama singurătății, ci din perspectiva demnă a inimii ce nu se mulțumește cu orizonturi mai mici decât aripile sale. Ce folos în irosirea iubirii depline, imperfecte și înălțătoare pentru un schimb de nefericiri co...

Cum ar fi să-i acord inimii mele o zi de libertate? O zi în care toate acțiunile mele să fie conduse de ceea ce simt, fără rezerve, reguli, raționamente? Aș fi fericită? Aș regreta? Greșesc destul gândind, de ce nu mi-aș permite să o fac și cu inima? Cât de tare m-aș rătăci? N-aș ajunge mai departe de ființa pe care o port încă în interior. Nici măcar n-aș cere divinității să eternizeze acele clipe. Mi-aș dori numai să le simt, cu ochii închiși, o singură dată. ''O oră de-mi voi fi străină, / De-mi voi uita a mea ruină, / O oră să fiu pământească, / Nefericirea să-mi pălească...'' scriam anul trecut, fără a ști cât de pregnantă poate deveni dorința de a valida un zbor printr-o oarecare formă a concretului. Nu găsesc nimic imoral în a rosti necuvintele sau a cuprinde în brațe renunțarea... Am nevoie de un sfârșit dantelat ca o literă medievală, am nevoie de o realitate palpabilă pe care s-o pot încuia într-o cutiuță, căci nu știu cum altfel aș...

Să nu fii specială , niciodată. Oamenii n-au nevoie de cei ca tine. Să nu-ți închipui că vei întâlni pe cineva similar, care să înțeleagă perfect viziunea ta despre iubire și libertate. Să nu crezi că vei fi apreciată vreodată pentru idealismul și pasiunile tale. De cele mai multe ori, vei fi mai puțin valoroasă decât o cucerire de-o  noapte. Tu vei cauta mereu frumosul în ființe care se comportă altfel decât ți-ai dori și vei duce empatia la extreme; te vei  pierde pe tine în încercarea de a-i salva pe alții. Vei avea o imensă răbdare și vei fi naiv de indulgentă cu cei dragi ție, sperând că ți se vor destăinui vreodată și își vor abandona scuturile inutile. Ei bine, acest ''spirit al Maicii Tereza" te va face să te întorci de mii de ori și să te macini întrebându-te dacă nu cumva ai greșit când ai lăsat oameni în urmă, deși aceasta era singura soluție compatibilă cu demnitatea ta. Apoi, o să-ți dai seama că n-ai ce face cu principialitatea și valorile morale în c...

Printre perdele negre, Vom căuta-mplinirea Tu și eu, complementari, În cuget și-n simțire. Vom dezgoli amurgul De orice suferință Și îi vom da ființă Necugetatei simbioze dintre noi. Vom fi divini, iubite, Când vom sigila aceste clipe Pe buze tremurânde Și pe-amintiri rănite. O să-mi săruți în zbor Clavicula-ngândurată, Iar eu îți voi scrie pe spate Adevăruri uitate. Vom fi eterni, iubite, Când vom ascunde-n cripte Bucuria pură De-a fi un singur vis. Și-n cerurile târzii, Vom pluti în neștire, Gustând oda regăsirii Împreună-două lire... Sursa fotografiei

Mi te-ai încurcat în visele eterne Și te-am rătăcit când îți vrăjeam întruparea, Pe tine, necunoscut, omolog al tăcerii mele... Mi-aș scufunda trecutul în iluzia-ți oarbă Și, din sufletul meu, aș mai frânge o coardă Pentru tine, necunoscut, pierdut în altă lume. Aș putea adormi între coastele tale Și ti-aș fi și înger și zbor și chemare Ție, necunoscut, vag erou al iubirii ideale... Să vii mai aproape de genele mele, Să-mi spui povești, ca să cred în ele, Tu, necunoscut, motiv al dimineților de fiere. Alintă-mi tristețea și mângâie-mi firea, Pe tâmpla cea grea să-mi crestezi fericirea, Tu, necunoscut, căutat printre mii de dileme. Și, din cuvinte închise-n liniștea-mi dură, Îmi vei păstra doar două, pe încheietură, Tu, necunoscut, poezie a închipuirii mele... Inspirația muzicală: Rava-"Inima mea" Sursa fotografiei 

-Ți-am cules semințe pentru grădina ta. Spune-mi, ai măsurat-o corect de data asta? Ai numărat fiecare pas? -Desigur, doar știi că sunt mereu grijulie când vine vorba de măsurători. -Știu, știu...Ultima dată, sosise toamna și noi încă mai aveam semințe. Chiar și păsările se săturaseră de ele. -Ce să fac dacă palmele mele sunt atât de mici încât se cuibăresc perfect într-ale tale? Nici tălpile nu-s mai vrednice. -Fie așa cum zici, rosti Adam surâzând. Asta înseamnă că, așa măruntă cum ești, ai pus totuși pas lângă pas cu seriozitate, nu? -Am pus. -Și nu te-ai oprit să atingi roua proaspătă? -Nu. -N-ai țopăit prin mijlocul florilor? -Nici pe departe... -Nu te-ai uitat tu la ''albastru''? -De ce râzi? Știu eu sigur că așa se spune. Dacă tu ai două zări albastre sub pleoape (nu uita că m-ai crezut când ți-am spus), de ce n-ar fi și veșmântul de deasupra noastră tot ''albastru''? ''Albastru'' se numește, să știi....

Ce goală sunt în poezie; Absurdă, frunte a mândriei, Arunc versuri dezlânate Și tulbur apele curate. Ce goală sunt în bunătate... N-am nicio urmă de lumină; Noroi am prefăcut din tină Și din talanți-metale sparte . Ce goală sunt în cerul sfânt... Veșmântul alb s-a ars în vânt, Numai cenușa mea pătată Nu poate fi împrăștiată. Ce goală sunt în încercare.... Eternul vid îmi stă în cale, Iar eu-mi tai părul, în neștire, Cerând măcar o izbăvire. Ce goală sunt în toate, Doamne... În infinit păcatu-mi curge; Nu mai găsesc în mine arme- De-aș fi războinic,m-aș înfrange. Sursa fotografiei