Să nu alerge poezia înaintea faptei

Mâine va cântări mai puțin, Poimâine mai puțin și o greutate Și apoi două greutăți și o frângere. După frângere, începe rezidirea, Care va fi imperfectă, Ca un preludiu al speranței  Într-o inimă împăcată cu dezămăgirea. Oamenii voi zări reconstituirea Și nu-și vor găsi cuvintele, De teamă că ar afla în tine Altceva decât un infinit de începuturi Înălțate spre a sfârși mâine. Inspirația muzicală: Hooverphonic (with Orchestra)- "Vinegar & salt'' Sursa fotografiei

Să nu fii specială , niciodată. Oamenii n-au nevoie de cei ca tine. Să nu-ți închipui că vei întâlni pe cineva similar, care să înțeleagă perfect viziunea ta despre iubire și libertate. Să nu crezi că vei fi apreciată vreodată pentru idealismul și pasiunile tale. De cele mai multe ori, vei fi mai puțin valoroasă decât o cucerire de-o  noapte. Tu vei cauta mereu frumosul în ființe care se comportă altfel decât ți-ai dori și vei duce empatia la extreme; te vei  pierde pe tine în încercarea de a-i salva pe alții. Vei avea o imensă răbdare și vei fi naiv de indulgentă cu cei dragi ție, sperând că ți se vor destăinui vreodată și își vor abandona scuturile inutile. Ei bine, acest ''spirit al Maicii Tereza" te va face să te întorci de mii de ori și să te macini întrebându-te dacă nu cumva ai greșit când ai lăsat oameni în urmă, deși aceasta era singura soluție compatibilă cu demnitatea ta. Apoi, o să-ți dai seama că n-ai ce face cu principialitatea și valorile morale în c...

Am auzit de zeci de ori, într-o rugăciune, sintagma: "frumusețe străină am văzut și cu ea mi-am rănit inima" și n-am știut ce-ar dori să însemne. Am crezut că e doar o exprimare arhaică, pe care o respect din obișnuință. De fapt, o înțelegeam cu toată ființa mea, pentru că rănile erau ale mele, adânci și infectate. Încă port stigmatele  celor două vocale albastre... Oh, în drumul meu spre Absolut, am uitat că mă chinuie rădăcinile pământești. Am confundat iubirea cu pura chimie, izbită sau reciprocă (și aici e adevăratul zbucium, așa greu de abandonat...). Cele mai fierbinți rugi înălțate vreodată aveau acest substrat superficial, iar din neîmplnirea lor au izvorât și necredințele mele. Am aruncat cu pietre în cer doar pentru că-mi legasem sensul vieții de învelișul muritor al unor oameni, iar pietrele mi-au căzut în suflet, scufundându-l în două iaduri albastre. M-am răzvrătit, din nou, și mi-am urât cel de-al doilea cromosom X. Am vrut să fiu și eu posesor de list...