Să nu alerge poezia înaintea faptei

  În atelierul meu întunecos, Eu cos Corsete și vise rupte, Pe rupte. În aceleași idealuri îndes, Cam des, Oameni nepotriviți, Pe stradă iviți. Din sertarul cu ațe de zmeu, Eu Iau cel mai slab fir Și-l admir. Cu acul tocit, nu mai pot Să scot,  Din destrămări succesive, Alte rochii fictive. Iar pe umerașul suspendat în van, Lângă geam, N-a rămas din urzeală niciun pic De nimic. Sursa fotografiei 

Medicina ne oferă numeroase posibilități de a ne cuantifica ființa. Suntem concentrații, diametre, volume, secreții, filtrări, geneze și apoptoze. Respirațiile noastre pot fi apreciate prin formule clare, fără a ține cont de dorul sau neputința ce le inundă deseori. Surâsul unui om drag și un ceas Rolex devin stimuli de același gen, căci ambii trezesc răspunsul hormonal al fericirii, în oameni diferiți. Mecanismele precise ale corpului nostru ne accentuează un pragmatism inutil și o tendință de a concretiza orice aspect al vieții. Nu o dată mi-am dorit să imprim buletine de analize interioare, ba chiar să obțin și o semnătură autorizată, pentru a-mi valida trăirile sufletești. Pe de altă parte, celulele noastre sunt tratate de filosofie și portaluri spre Absolut. În entitatea lor microscopică, ele reușesc să păstreze principii și credințe de necontestat. Celulele nu se tem de ceea ce sunt și nici nu se simt neiubite, singure, inferioare lumii, așa cum o facem noi, în an...

De ce fug? Pentru a câștiga timp. Am impresia că niște zile în plus vor face diferența, că așa pot să-mi aleg eu Momentul în loc să accept unul gata pregătit, că-mi voi regăsi toate puterile până atunci. E doar o falsă consolare; timpul se pierde oricum și luptele amânate nu au cum să-mi sprijine evoluția. Fug atunci când sunt prea multe voci contradictorii în interiorul meu și nu știu pe care să o ascult. Nimic nu-i mai apăsător decât propria ființă aflată într-o continuă procesare de raționamente fataliste, iar cel mai tragic lucru e că nimeni nu mă poate salva de mine însămi. Fug pentru senzația vinovată a lucrului interzis. Încălcarea regulilor poate fi benefică ocazional, însă știu că iresponsabilitatea duce la prizonierat și nu la eliberare. Adevarata libertate e aceea de a trăi conform crezului sufletesc și în armonie cu lumea întreagă. Fug pentru că mi-e teamă. Încă mi-e teamă de pierderi și goluri ireparabile, de imaginea unui suflet spart pe o podea de marmu...

Tu decorezi noaptea cu trupuri, Eu frământ umbre de gânduri; Tu te-ascunzi în măști și vorbe, Eu îmi pierd credințe oarbe. Tu mă judeci cu asprime, Tocmai tu, fals Prometeu; De ce te-aș lăsa oare Să afli cine-s eu? De ce ți-aș povesti De întrebări bătrăne Ce continuă să-mi sune În fire, zi de zi? De ce ti-aș dezgoli Iubirea-mi dezlegată, Ce-și caută, însetată, Un nod pentru a trăi? De ce ți-aș dărui Din flăcări și speranțe Ce vor să mă înalțe Deasupra neîmplinirii? Oricum, n-ai înțelege. Rămâi rege într-a ta lume; Eu sunt roabă într-a mea. (februarie 2013, înainte de tine) Sursa fotografiei Radarul meu interior știa că aceste versuri, scrise dintr-un impuls distanțat de vreo situație concretă, vor deveni palpabile și vii. Recitindu-le, mă minunez de fidelitatea cu care se pliază pe sufletu-mi amprentat de experiență. O iau cuvintele înaintea trăirii? De ce-aș fi exprimat în poezie o premoniție a sfărâmării? Pentru ...

Mi-aș dori să existe undeva o carte în care să aflu răspunsul la fiecare întrebare. Să existe o explicație pentru orice clipă a vieții mele, pentru orice bătaie a inimii, pentru orice renunțare…Un singur mănunchi de cuvinte care să-mi fie ghid și Adevăr. Ar fi totul mult mai simplu, mai frumos, mai pur. N-ar mai exista nici regrete, nici lacrimi, nici suferință. N-ar mai exista oameni singuri… Măcar de-aș putea auzi o voce atunci când sufletului meu îi e teamă. O sclipire de cer, un freamăt de tei, o geană de încurajare. Un semn că nu m-am rătăcit și că trebuie să deschid ochii larg, să nu pierd tocmai ceea ce am așteptat o viață întreagă. Să nu fug de bucurie, de dragostea adevarată, de mine însămi. Mi-am dat seama că e de mii de ori mai bine să greșești, decât să-ți fie teamă să greșești. Poate că încercările sunt certitudini, adevăratele muze ale vieții mele. Poate că înțelepciunea nu e un efect, ci un abis în care mă scufundă absența...