Să nu alerge poezia înaintea faptei

Ochi de căprioară  rănită, Durere mascată,  Glezne deșarte,  Teamă de toate. Inima-i blândă, Carne-i plăpândă,  Tăcere naivă,  Înălțare fictivă. Flaut de tei Pe spinarea ei,  Mitologic deformată De frumusețe și artă. Sublimă renunțare,  Arzătoare chemare; Descurcă-i dintre fiori Măcar atâtea flori Câte lacrimi a pierdut Când a dansat cu lupi. Vindecă-i tremurul,  Aruncă-i destinul În râuri stătătoare. Curmă-i tăcerea, Zdrobește-i puterea,  Pe-un vers o așează Sub un gram de soare. Căprioară rănită, Pe veci fugărită De gânduri pustii Și de-amintiri vii; Roagă-te nopții S-alunge focul sorții Pe alte pământuri,  Departe de păduri. Sursa fotografiei

    Ți-am țesut dăruirea-mi plină  Și am pus rugăciuni pe cale. Privirea ta, câtă lumină Mi-a îndesat intre pumnale Și câte zile am atins cerul,  Însă nu te-am atins pe tine... Câte dorințe împărtășite Nu au luat nicicând ființă; În câte temeri blestemate S-a rătăcit a ta voință? O dată de-aș fi simțit bucuria Pe buzele-mi în așteptare; Pe-al tău umăr să-mi culc mândria  Și să-ți destăinui dulci și amare... Vom fi legați de-o vrajă eternă,   Doar noaptea o să te-ntâlnesc.  Când fruntea-ți adoarme pe pernă,  Eu voi veni să te privesc. Sursa fotografiei

Motto : ''My life, it comprises,             Of losses and wins and fails and falls.''             Lana Del Rey Nu așteptați să ''mă maturizez''. Nu-mi spuneți că nu știu nimic despre viață, că sunt prea tânără, că mă voi resemna într-o zi. M-am întâlnit și eu cu nedreptatea, am purtat vina unor greșeli ce nu erau ale mele, mi-am văzut porțelanul ființei frânt fără vreo explicație. Iubirea mea s-a reîntors mereu în căsuța poștală, de parcă ar fi fost nedemnă pentru oamenii cărora le-am trimis-o. Nu o dată m-am simțit ''respinsă în trup și suflet''(Paulo Coelho). Am auzit prea des că aș fi incompatibilă lumii și destinată suferinței, datorită fragilității, idealismului și naivității excesive. Unde ar fi salvarea mea? În educația aceea fatalistă, fals protectivă, ce mă sfărtuiește să adopt o atitudine glacială? Ar trebui să cred tot ce mi s-a spus...

Dacă aș fi fost un trandafir, probabil că aș fi ofilit în mâinile celui care m-ar fi cules. Nu m-aș fi bucurat că am fost aleasă, nu m-aș fi răsfățat în palmele lui, nu mi-aș fi dăruit parfumul petalelor. Aș fi ofilit de teamă că iubirea mea catifelată ar fi prea ''prea puțin'' sau de cea a abandonului. M-aș fi întrebat dacă nu cumva ar trebui să fiu vreo păpădie, m-aș fi rușinat de spinii tulpinii mele, în timp ce-mi adunam ginagășia într-un strop de rouă. Oare cum ar fi dacă toți trandafirii ar muri în buchete, de teamă că sunt inferiori lumii, lăsând frunezele de ferigă și hârtia creponată să împrăștie farmec? Am trăit cu senzația continuă a tălpilor străine ce se strecoară sub ale mele, încercând să-mi fure sensul, unicitatea, dreptul la iubire. M-am simțit ca o frunză pierdută în vânt, ce nu deține nimic și poate fi înlocuită de o alta, la infinit; ba chiar am crezut că divinitatea și-a permis să greșească aducându-mă la viață. Mi-a fost așa greu să mă d...