Măcar o zi a inimii
![Imagine](https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiuxrEaU6uXHbBPZGiI1i6HzhiwFYEgChkndsfhk26Q3mGpKGF70jBAIKTCgZD22diB-sd4A_kRy51LuVviAlT-O1xbRbOtwatOMCX_BfW9xc6e560Up_lk0mUbNgWWarVAcaK4nF9_58bG/s400/392349_2993410600958_726393458_n.jpg)
Cum ar fi să-i acord inimii mele o zi de libertate? O zi în care toate acțiunile mele să fie conduse de ceea ce simt, fără rezerve, reguli, raționamente? Aș fi fericită? Aș regreta? Greșesc destul gândind, de ce nu mi-aș permite să o fac și cu inima? Cât de tare m-aș rătăci? N-aș ajunge mai departe de ființa pe care o port încă în interior. Nici măcar n-aș cere divinității să eternizeze acele clipe. Mi-aș dori numai să le simt, cu ochii închiși, o singură dată. ''O oră de-mi voi fi străină, / De-mi voi uita a mea ruină, / O oră să fiu pământească, / Nefericirea să-mi pălească...'' scriam anul trecut, fără a ști cât de pregnantă poate deveni dorința de a valida un zbor printr-o oarecare formă a concretului. Nu găsesc nimic imoral în a rosti necuvintele sau a cuprinde în brațe renunțarea... Am nevoie de un sfârșit dantelat ca o literă medievală, am nevoie de o realitate palpabilă pe care s-o pot încuia într-o cutiuță, căci nu știu cum altfel aș putea reintra în