Să nu alerge poezia înaintea faptei

Mi te-ai încurcat în visele eterne Și te-am rătăcit când îți vrăjeam întruparea, Pe tine, necunoscut, omolog al tăcerii mele... Mi-aș scufunda trecutul în iluzia-ți oarbă Și, din sufletul meu, aș mai frânge o coardă Pentru tine, necunoscut, pierdut în altă lume. Aș putea adormi între coastele tale Și ti-aș fi și înger și zbor și chemare Ție, necunoscut, vag erou al iubirii ideale... Să vii mai aproape de genele mele, Să-mi spui povești, ca să cred în ele, Tu, necunoscut, motiv al dimineților de fiere. Alintă-mi tristețea și mângâie-mi firea, Pe tâmpla cea grea să-mi crestezi fericirea, Tu, necunoscut, căutat printre mii de dileme. Și, din cuvinte închise-n liniștea-mi dură, Îmi vei păstra doar două, pe încheietură, Tu, necunoscut, poezie a închipuirii mele... Inspirația muzicală: Rava-"Inima mea" Sursa fotografiei 

-Ți-am cules semințe pentru grădina ta. Spune-mi, ai măsurat-o corect de data asta? Ai numărat fiecare pas? -Desigur, doar știi că sunt mereu grijulie când vine vorba de măsurători. -Știu, știu...Ultima dată, sosise toamna și noi încă mai aveam semințe. Chiar și păsările se săturaseră de ele. -Ce să fac dacă palmele mele sunt atât de mici încât se cuibăresc perfect într-ale tale? Nici tălpile nu-s mai vrednice. -Fie așa cum zici, rosti Adam surâzând. Asta înseamnă că, așa măruntă cum ești, ai pus totuși pas lângă pas cu seriozitate, nu? -Am pus. -Și nu te-ai oprit să atingi roua proaspătă? -Nu. -N-ai țopăit prin mijlocul florilor? -Nici pe departe... -Nu te-ai uitat tu la ''albastru''? -De ce râzi? Știu eu sigur că așa se spune. Dacă tu ai două zări albastre sub pleoape (nu uita că m-ai crezut când ți-am spus), de ce n-ar fi și veșmântul de deasupra noastră tot ''albastru''? ''Albastru'' se numește, să știi....

Ce goală sunt în poezie; Absurdă, frunte a mândriei, Arunc versuri dezlânate Și tulbur apele curate. Ce goală sunt în bunătate... N-am nicio urmă de lumină; Noroi am prefăcut din tină Și din talanți-metale sparte . Ce goală sunt în cerul sfânt... Veșmântul alb s-a ars în vânt, Numai cenușa mea pătată Nu poate fi împrăștiată. Ce goală sunt în încercare.... Eternul vid îmi stă în cale, Iar eu-mi tai părul, în neștire, Cerând măcar o izbăvire. Ce goală sunt în toate, Doamne... În infinit păcatu-mi curge; Nu mai găsesc în mine arme- De-aș fi războinic,m-aș înfrange. Sursa fotografiei