Să nu alerge poezia înaintea faptei

Sunt sigura ca o ursitoare nefasta mi-a sadit in suflet un strop infim de plumb, asa doar ca sa-mi ingreuneze fiinta. Nu am stiut de prezenta lui pana cand am suferit primele dezamagiri. Dezamagiri copilaresti, cauzate de ruptura viselor de papadie, la care impleteam cu drag. Au mai trecut zile si ani si ploi, pana cand am simtit cum mi se incovoie speranta si cum creste griul din mine. Cu fiecare lacrima, cu fiecare plan esuat, cu fiecare ironie a sortii, cu fiecare ideal stirbit, m-am instrainat de nimfele ce infloreau in mine. Le-am zgariat cu clipele absurde, cand trupu-mi prea plapand nu mai putea ascunde povara amaruie si otravitoare. Acele clipe in care tristetea si goth-ul nu sunt de-ajuns pentru a purifica intunericul, in care e prea greu sa fug de propriile ganduri. E un mister pentru cei din jur, insa realitatea aceasta macina incet, ca un lant vechi ce sfasie lemnul parfumat al unui copac bolnav. In timp,am invatat ca nu pot dizolva plumbul si ca trebuie sa-l machiez

Incerc sa-mi spun ca e doar o indispozitie, dar sunt perfect constienta de profunzimea acestei trairi. E ceva interior, coplesitor, un zbucium continuu pe care-l neg si-l reneg cu maturitate, conformandu-ma unor reguli absurde ale realitatii cotidiene. Este viu, il simt in zilele incerte, cand, din adancuri de suflet, se ridica toate acele cuvinte nerostite, priviri nesincere, prietenii neadevarate, si, in final, insasi viata netraita. Si o voce impersonala imi striga in intuneric: GRESIT!, de parca as fi furat drumul altcuiva. Incep sa ma intreb daca are dreptate si trecutul transfigurat imi apare atat de crud. Uite cum am gresit si atunci, si chiar in ziua aceea, si peste o saptamana, si in urma cu atatia ani. Cred ca am gresit de fiecare data. Sfasietor de simplu. As vrea sa-mi ingrop bucati de suflet si de amintire, sa le desprind de mine si sa uit. Sa pastrez doar fibrele neatinse de mantia durerii si sa le impletesc intr-un vis al renasterii. Nu pot decat sa incerc, pentru ca

Stiam ca m-am nascut intr-un taram al fanteziei, stiam ca sufletului meu i s-au dat aripi si ca nu exista om sau durere care sa ma poata opri din a visa. Stiam asta inca din copilarie, cand petreceam singura ore in sir, in leaganul de acasa, cand saream de zeci de ori de pe cerdacul bunicii, doar pentru a simti libertatea momentului in care pluteam; momentul sublim dinaintea aterizarii pe pamant. Nici viata, nici varsta, nici adultii nu m-au putut desparti de aceasta dulce eliberare a visului. Am continuat sa-mi impletesc panze de paianjen si sa mi le asez pe frunte, mi-am daruit intreaga fiinta exaltarii de a fi creatorul propriului meu univers secret, aparat de orice mizerie sau compromis; un univers medieval, loial, mirific, viu, pur si etern. Multi cred ca visele se sparg, se destrama sau putrezesc. Eu cred ca visele se metamorfozeaza si se ratacesc in cetatea spirituala a Sinelui. In trupul meu plapand ascund atatea vise; ele-mi sunt salvarea si puterea, motivul petru ca