Să nu alerge poezia înaintea faptei

Pământul se rotește într-un alt sens de ceva vreme. Nu ne mai lasă timp de ființare, nici de devenire. Reflectoarele se sting rapid, iar noi avem dreptul la o singură reprezentație. Să ne grăbim să fim măsurați, să ne căutăm în aplauzele din sală. Să primim confirmarea ternă a lumii, să orbim audiența cu nesiguranța din privire. Oare ce va rămâne după ce a plecat ultimul spectator? Rușinea de a fi fost un dar deschis înainte de vreme, prin fumul cafeniu al ultimului compliment. Nimeni nu se va întoarce să ne acopere oglinzile interioare. Militanții au ales instinctul reflectat. Cât mi-am dorit să posed clipa validării! Să fiu dorința împlinită, limanul lin al tâmplelor zbuciumate. Am așteptat unsprezece ceasuri pentru a deveni un ecou argintiu. Vânturile m-au împrăștiat, până am ajuns în urechea soldatului care a dezertat. V-ați întrebat vreodată de ce iubim stelele căzătoare? Ele ne învață că urmele lungi valorează mai mult decât sclipirea de-o secundă. Inspirația muzicală...

Uitarea posedă ecouri albastre, ce pătrund prin ușile sufletești fără avertizare. Întreaga ființă rezonează cu neliniștile înflorite, în timp ce vânturi goale îmi înapoiaza cenușa iubirii irosite. Din norii de catifea curg așchii de violoncel. Pe buze am praf violet de stele-mărturie aspră a necuvintelor. Un înger își întinde aripa de diamant înaintea pleoapelor mele uscate. "Ai 10 minute!". 10 minute de plâns al frunții pe genunchii îndoiți, de iertare a nuferilor sângerii, de vorbit cu timpul, de îmblânzit sufletul. Mă trezesc în furtună, dar acum îi detectez muzicalitatea. Tu devii Cheia Sol, amprentă eternă în inima mea, deși ai fost suficient de laș pentru a trezi pasiunea fără intenția de a arde. Notele mele fac dragoste, destrămând portative și transformându-se în particule incandescente. E liniște acum. Doar versurile nimfelor cândva rănite mai înalță orizonturi pentru mine.  "You'll be given love You'll be taken care of, You...

   Pentru mine, ''îndeajuns'' e unul dintre cele mai grele cuvinte. E aproape revoltător faptul că abstractul său a putut fi încadrat în nouă litere. Sunt ochii mei îndeajuns de frumoși? Creațiile mele îndeajuns de bune? Iubirea îndeajuns pentru destinatar?    Nedefinita-i entitate planează deasupra lumii ca o peliculă lipicioasă, destinată moliilor oarbe. Cu toate acestea, mii de fluturi, acvile, păsări phoenix și porumbei încearcă să o atingă, rupându-și penele, înnegurându-și albastrul, sfărâmând antene. Vânători nebuni ce-și doresc să fie pradă, tânjind după mincinoasa încadrare într-un tipar străin, fără nume și în perpetuă transformare. Un scripete nevăzut ridică pânza de păianjen mai sus, iar fluturele mai renunță la o aripă, în semn de mulțumire pentru stropul de otravă ce i s-a dăruit în timpul prizonieratului. Atâta zbucium și renunțare pentru o clipă de liniște a frunții pe pernă, în care omul să-și poată spune: Eu sunt îndeajuns mie însumi și lum...

Feminitatea se eliberează din scrin. Frunzele cad de pe crengi, umplându-mi ochii de seva-mi rănită. Diminețile cu aromă de cafea detronează nopțile măsurate în jarul întrebărilor. Sensul pe care speram să-l cuprind în brațe s-a transformat în cale, rătăcire și revenire. Nu mai caut eternitatea în oameni care nu văd în mine nici măcar o posibilitate imediată. Nu mai scriu poezii despre străini. Nu mai am timp să cos aripi celor care nu vor să se înalțe. Știu că sunt pe drumul cel bun pentru că mă dor tălpile și sufletul. Credințele mele mă ghidează pe cărări înguste, spinoase; cărări de jertfă și de luptă. Visul nu e destinația, că însăși călătoria; visul meu e atât de puternic, încât nicio negură albastră nu-l mai poate minți vreodată. Inima mă apasă pentru că se află în mâinile Sculptorului. Sunt convinsă că ne naștem cu sufletele sferice, de diamant. Suntem imaculați, dar inexpresivi. Avem nevoie de dălți, de pierderi, de iubiri arse, de înfrângeri și reconstituiri pentr...

Motto : ''My life, it comprises,             Of losses and wins and fails and falls.''             Lana Del Rey Nu așteptați să ''mă maturizez''. Nu-mi spuneți că nu știu nimic despre viață, că sunt prea tânără, că mă voi resemna într-o zi. M-am întâlnit și eu cu nedreptatea, am purtat vina unor greșeli ce nu erau ale mele, mi-am văzut porțelanul ființei frânt fără vreo explicație. Iubirea mea s-a reîntors mereu în căsuța poștală, de parcă ar fi fost nedemnă pentru oamenii cărora le-am trimis-o. Nu o dată m-am simțit ''respinsă în trup și suflet''(Paulo Coelho). Am auzit prea des că aș fi incompatibilă lumii și destinată suferinței, datorită fragilității, idealismului și naivității excesive. Unde ar fi salvarea mea? În educația aceea fatalistă, fals protectivă, ce mă sfărtuiește să adopt o atitudine glacială? Ar trebui să cred tot ce mi s-a spus...

Mi-aș dori să existe undeva o carte în care să aflu răspunsul la fiecare întrebare. Să existe o explicație pentru orice clipă a vieții mele, pentru orice bătaie a inimii, pentru orice renunțare…Un singur mănunchi de cuvinte care să-mi fie ghid și Adevăr. Ar fi totul mult mai simplu, mai frumos, mai pur. N-ar mai exista nici regrete, nici lacrimi, nici suferință. N-ar mai exista oameni singuri… Măcar de-aș putea auzi o voce atunci când sufletului meu îi e teamă. O sclipire de cer, un freamăt de tei, o geană de încurajare. Un semn că nu m-am rătăcit și că trebuie să deschid ochii larg, să nu pierd tocmai ceea ce am așteptat o viață întreagă. Să nu fug de bucurie, de dragostea adevarată, de mine însămi. Mi-am dat seama că e de mii de ori mai bine să greșești, decât să-ți fie teamă să greșești. Poate că încercările sunt certitudini, adevăratele muze ale vieții mele. Poate că înțelepciunea nu e un efect, ci un abis în care mă scufundă absența...

Noi n-am ars altfel decât asemenea unor chibrituri, inițial fascinați de scânteie și de mirosul catranului, apoi din ce în ce mai slab, supuși îndoielii, până ne-am stins unul de sufletul celuilalt. Așa puțin a durat flacăra și atât de mult scrumul...Sau cel puțin încercarea mea de a-l împrăștia în cele patru zări. Oh, și totul a început cu trei clape de pian, câte una pentru privirile noastre diferite și o ultimă închinată unui semn de întrebare. Ființa mea întreagă devenise melodie, vibrând în așteptarea unor versuri care s-o desăvârșească. De cele mai multe ori, eram violoncel-gravă, contemplativă, cu ochii umezi de emoție. Fiecare coardă îmi fusese ruptă, însă eu continuam să învârt arcușul pe speranțele înnoite. Atâta exaltare ascundeam în silueta din lemn de arțar, încât mă întreb cum de tot ceea ce a ajuns la tine a fost dorința de a mă frânge. Alteori, eram chitara electrică, cea care ne-ar fi însoțit când am fi plecat departe. Am fi fugit temporar, doar pentr...

Mirosul rânced de speranță Mă înfioară Și mă ridică deasupra tuturor Imposibilităților Și a nedreptăților. Simt pulsând un sânge tare, Cu gust fin de provocare, De biruință Și credință În frumosul existențial, Ascuns în nimicuri mărețe. Înțelepciunea îmi va fi sfetnic blând, Voi păși pe câmpuri visând, Voi fi ușoară și vie, Cu sufletul cald de bucurie, Cu lacrimi de rouă pe pleoape, De mine voi fi mai aproape. Voi închide ochii în zbor, Voi desena fluturi pe-un nor Și voi ascunde-n clipa neînțeleasă Bucățica de cer pentru mine aleasă. Sursa fotografiei