Să nu alerge poezia înaintea faptei

Aș vrea să fiu pământ, Aș vrea să pot s-aud Plânsul frunzelor strivite De pași nepăsători... Aș vrea să simt fiori Când pietrele-s lovite De ploaie Și să devin o piatră, Una ce nu mai simte. Aș vrea să fiu înger,  Să cunosc un suflet Zdrobit, uitat, pierdut... Pe care să-l salvez,  Prin care să visez, Deși eu nu mai sunt Decât un vers ascuns Pe-o aripă, Sau poate nici atât. Aș vrea să fiu noapte, Să pot dărui toate Speranțele-napoi, Dar sa nu dau nimic, Poate din egoism... Aș vrea să văd ochi goi Și triști Implorându-mi milă, Deși nu sunt lumină. Aș vrea să fiu furtună,  Să pot avea în mână Ploaia, norii, cerul. Să pot să îi distrug Pe cei ce nu plâng Niciodată... Aș vrea să rup tăcerea În două Și să păstrez doar o bucată. Sursa fotografiei

 Noaptea răpește totul într-un stil bizar,  Transformând cerul în umbra unui coșmar.   Vântul sălbatic urlă, pedepsind cu ploi,   Străzile prea pustii, pierdute-n pașii goi. Domnește slăbiciunea în fiecare om,  Iar visele-ngropate se zbat acum în somn. Tăcerea îngenunchează regele Etern  Și amorțește Viața ce-așteaptă doar un semn. Întunericul face Totul imposibil Și-ascunde Libertatea în zidul insensibil. Doar timpul mai desparte Moartea de Viață, Iar Spațiul nu găsește un loc numit Speranță. Dintre lumini și umbre se naște ultimul gând, Capabil să trezească sau să ucidă-n timp. Doar Luna rece, stăpâna atâtor nopți triste, Poate înțelege teama privirilor împietrite. Sursa fotografiei