Adam și Eva

-Ți-am cules semințe pentru grădina ta. Spune-mi, ai măsurat-o corect de data asta? Ai numărat fiecare pas?

-Desigur, doar știi că sunt mereu grijulie când vine vorba de măsurători.

-Știu, știu...Ultima dată, sosise toamna și noi încă mai aveam semințe. Chiar și păsările se săturaseră de ele.

-Ce să fac dacă palmele mele sunt atât de mici încât se cuibăresc perfect într-ale tale? Nici tălpile nu-s mai vrednice.

-Fie așa cum zici, rosti Adam surâzând. Asta înseamnă că, așa măruntă cum ești, ai pus totuși pas lângă pas cu seriozitate, nu?

-Am pus.

-Și nu te-ai oprit să atingi roua proaspătă?

-Nu.

-N-ai țopăit prin mijlocul florilor?

-Nici pe departe...

-Nu te-ai uitat tu la ''albastru''?

-De ce râzi? Știu eu sigur că așa se spune. Dacă tu ai două zări albastre sub pleoape (nu uita că m-ai crezut când ți-am spus), de ce n-ar fi și veșmântul de deasupra noastră tot ''albastru''? ''Albastru'' se numește, să știi.

-Dar bucla ta, care nu stă niciodată după ureche, cum se numește?

-Hmm...alint?

-Când te-ai mai gândit la cuvântul acesta?

-Astăzi, culegând flori.

-Păi, n-ai spus tu că ai măsurat grădina?

-Am măsurat-o...

O luă în brațe, știind că va mima teama, va țipa puțin și-l va lovi ușor cu pumnii aceia mici. El se preface, la rândul lui, învins și o lasă să se elibereze. Eva alunecă la rădăcina unui copac și apoi se ridică ''supărată'', promițând o răzbunare duioasă. Nu știe că i s-au agățat frunze în păr și că toată revolta ei se topește sub umbra lor. Femeia aceasta copilăroasă e prima din lume, primul mister și prima mamă.

Adam iubea asta, de aceea nu se mai sătura descoperind-o. Părea că e alta, în fiecare zi. Niciodată nu știa cum o va găsi când se va întoarce de la vânătoare. Uneori, își cerea scuze de la florile pe care le culegea și le explica drăgăstos că au fost făcute pentru a fi împletite în coronițe. Odată, văzuse o căprioară sorbind apă din izvor și o numi ''căpruie''. Degeaba încercă Adam să o corecteze. ''Dacă ea e căprioară, atunci și ochii mei sunt căpriori'', spunea ea cu genele înălțate. Mai puteai să n-o crezi?
Într-o toamnă, plânse atât de mult crezând că fluturii au uitat-o. ''Fluturii nu mor niciodată'', îi spunea Adam cuprinzându-i chipul în palme. Ei știau acest lucru mai bine decât oricine. Pierduseră un rai împreună, acum își construiau un altul, doar al lor.

Sursa fotografiei