''Body electric"


Am auzit de zeci de ori, într-o rugăciune, sintagma: "frumusețe străină am văzut și cu ea mi-am rănit inima" și n-am știut ce-ar dori să însemne. Am crezut că e doar o exprimare arhaică, pe care o respect din obișnuință. De fapt, o înțelegeam cu toată ființa mea, pentru că rănile erau ale mele, adânci și infectate. Încă port stigmatele  celor două vocale albastre...
Oh, în drumul meu spre Absolut, am uitat că mă chinuie rădăcinile pământești. Am confundat iubirea cu pura chimie, izbită sau reciprocă (și aici e adevăratul zbucium, așa greu de abandonat...). Cele mai fierbinți rugi înălțate vreodată aveau acest substrat superficial, iar din neîmplnirea lor au izvorât și necredințele mele. Am aruncat cu pietre în cer doar pentru că-mi legasem sensul vieții de învelișul muritor al unor oameni, iar pietrele mi-au căzut în suflet, scufundându-l în două iaduri albastre.
M-am răzvrătit, din nou, și mi-am urât cel de-al doilea cromosom X. Am vrut să fiu și eu posesor de liste amoroase, pe care să le transform în cărți de vizită și în martorii unor acute nesiguranțe. Speram că sufletul meu va uita de suferință dacă va fi înghesuit într-un alt trup. Aș fi fost alta, adică altul, pentru lume, însă pentru Dumnezeu nu m-aș fi schimbat. Mi-aș fi strivit un alt înveliș sub același pustiu.
De unde acea nemulțumire continuă a omului față de condiția sublimă hărăzită lui? De ce-și justifică mereu greșelile prin faptul că e el însuși? De ce crede că, dacă ar face un schimb existențial, s-ar ridica deasupra neputințelor? Dacă-mi dăruiai alți ochi, un trup mai bine definit, o altă copilărie, aș fi fost mai aproape de Tine, Doamne? Dacă m-ar fi iubit cineva, aș fi iubit, la rândul meu?
De ce să-mi fi detestat feminitatea, când ea e motorul întregii umanități? Păcatul și mântuirea au fost mediate de femeie. Războaie, romane, insomnii, picturi, simfonii au concretizat și eternizat farmecele unor zeițe. De ce să fiu jertfă (o jertfă de neînțeles pentru complementarul genetic), când menirea mea e de templu? Nu poți ajunge la altar decât după o pregătire specială, urmată de un legământ sacru. Ai să te sperii, știu, oricine ai fi tu, viitor adept al credințelor mele, însă am să-ți amintesc de faptul că templele sunt construite din granit, argint, mătase și, în același timp, adăpostesc secrete superioare celor cinci simțuri.
Pot să cânt "Body electric", urmând vocea dominantă și defectuoasă a triadei naturale, însă știu că mai există o altă cale demnă, care nu exclude scânteile și înălțarea, ci le desăvâșește. E calea ascunsă în inimi, suavă și spinoasă ca un trandafir vișiniu, iar  eu uitasem că iubesc trandafirii. 
M-am zbătut și mă zbat în încercarea de a găsi echilibrul dintre trup și suflet. Virtutea poate deveni trecătoare, însă lupta e eternă.


Sursa fotografiei

Comentarii

  1. cum suntem noi, pamantenii, mereu in cautare de orice altceva posedam deja... :) Cel mai greu e atunci cand realizezi ca lupta va fi eterna, si totusi te zbati cu spearnta ca odata si odata vei obtine pacea si echilibrul...

    RăspundețiȘtergere
  2. Viața își răsplătește luptătorii. :) Eu am găsit pacea și în zbuciumul furtunii.

    RăspundețiȘtergere
  3. Reteta așteptării mi-e un pic străină, cu greu mă conving că va veni un timp/om al meu și că sunt lucruri care nu depind de acțiunile mele cotidiene. Îmi râmăne clipa ca singură opțiune.
    Cealaltă rețetă, a calmului în vremuri furioase, mi-a fost revelată prin rugăciune. Am înțeles motivele refuzului ceresc și totodată am descoperit ce trebuie să schimb la mine pentru a rupe lanțul slăbiciunilor.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Voci rabdatoare

Postări populare de pe acest blog

De ce nu dormi la ora asta?

Notițe needitate

Totul este o eră