S-a întâmplat să nu mai compun în ultima vreme, deși au stat atâtea lucruri pe marginea sufletului, gata să îl prăbușească. E mai ușor să ascult o piesă electronică, fără versuri, superficială ori cum ai dori să o numești, lăsându-mi gândurile să zboare decât să iau un pix negru și sa apăs, să tai, să vărs cafea sau lacrimi pe marginea jurnalelor. E o așteptare generală să ne maturizăm abandonând "prostioarele" de tipul scrisului, sincerității și principiilor morale. Deciziile proaste se materializează imediat, cu zgomot, iar cele bune mult mai greu și sunt mereu înghesuite într-un colț-de sfaturi nedorite, de tot felul de oferte menite să te schimbe, să rupă ceva din tine ca să fii și tu rupt. Eu nu cred ca te poți vindeca de scris. Azi mi-au ars degetele așa cum o face și inima, chiar dacă pare foarte cumințică; m-am întins după cuvintele pe care nu vreau să le organizez, am recitit pagini în care adunasem atâta convingere necenzurată ...
renunțarea. Singurii oameni care abandonează sunt cei ce au luptat prea mult.
RăspundețiȘtergereai dreptate!
Tot ei sunt cei ce o iau mereu de la capăt, învățând că până și renunțarea (temporară) e o parte a luptei.
RăspundețiȘtergereuneori o renunţare poate fi echivalentul unei victorii măreţe sau începutul uneia
RăspundețiȘtergereAșa este. Chiar și renunțarea la tine însuți poate deveni salvatoare.
RăspundețiȘtergere