Să nu alerge poezia înaintea faptei

   Cel mai frumos om de pe Pământ nu era perfect. Avea măcar două trăsături exagerate, două disproporții pe care iubita lui le numea supranaturale. Când stăteau unul lângă altul, păreau două oglinzi răsturnate. Ce-i lipsea unuia îi prisosea celuilalt.    Cel mai frumos om de pe Pământ avea măcar două temeri adânci. Le ascundea de toți, cu excepția iubitei ideale. Pentru ea, se așeza timid pe marginea scaunului și își aduna mâinile într-un căuș, astfel încât să-și prindă sufletul dacă acesta se va prăbuși. Ei îi povestea, în cuvinte simple, frământări neatinse de uitarea mincinoasă. Se aștepta să o audă plecând, călcând apăsat pe podeaua rece și rostind, chiar înainte de a-i înapoia cheia de la inimă: "Tu ai întunericul de care fugeam mai tare.''     Cel mai frumos om de pe Pământ avea măcar un strop de nebunie. Iubita ideală îi spunea: "M-am rugat pentru asta.'' , iar el râdea neînțelegând algoritmul divin.    Poate ca viața lui nu purta...

   Scuză-mă străine, te grăbești? Eu te privesc de parcă te-aș cunoaște, dar să știi că ochii mei se prefac. Ei nu te văd, ci văd prin tine, lăsându-se înecați în adâncuri nenumite, de azur și lavă. Așa că, atunci când te întreb "Ești aici?", să-mi ierți miopia sufletească. Prea mult am visat ca să știu cum să-mi întrec visul.     Și mie îmi plac nesfârșirile. Oh, nu mi-ai spus acest lucru? Înseamnă că l-am citit eu undeva în vârful degetelor tale sau în rodul unui pom străvechi. Rod de dor, dor de rod...    Nu, nu te mai ascunde într-o pubertate întârziată. Nu știai că mă grăbesc? Ca și tine, străine, mă grăbesc stând pe loc.    Mâine voi fi tot aici, dar voi fi oare aceeași timidă cu puseuri îndrăznețe? Sceptică nu voi deveni, dar voi mai avea eu timp pentru necunoscuți? Cine va răsuci minutarul pentru mine și va îmbrăca într-un rost întârzierile? Sursa fotografiei

   Construiește-ți un sanctuar în suflet. Șlefuiește un altar din marmura cea mai curată și îmbracă-l într-un crez interior. Pune-L pe Dumnezeu la mijloc, pentru că El te cunoaște din ziua în care nu existai. Aprinde o lumină din dorințe demne și așează o oglindă pe o balanță.     Recunoaște că ai o slăbiciune pentru ochii albaștri, cu origini mai adânci decât ratările cupidoniene. Aici, în tine, nimeni nu-ți va spune că ești superficială și nici nu te va sfătui să "acorzi o șansă" privirilor negre sau verzi.    Adu-ți ceașca preferată, cu trandafir albastru, și ceasul mecanic, pe care toți îl găsesc prea zgomotos. Nu uita de "romanul" vechi, neterminat, care ar fi fost aruncat de mult dacă nu reflecta părți din tine, de a treia melodie dintr-un album, ce a fost ascunsă acolo pentru că e cea mai bună și nu satisface gustul maselor, de idealism și naivitate. Să iei cu tine tot ce te inspiră, să iei și primăvara dacă poți și să încui ușa după ce...

Tu ai ceva adânc,  De copil lăsat pe pajiște fără răspuns, De jar și primăvară timpurie, De grabă și așteptare prelungă, De fugă și de încremenire mândră. Ceva adânc și încă necuprins, Ceva al omului pătruns de vis, Al zilei ce a trecut Și al tăcerii ce doare  Mai mult decât oricare alt cuvânt. Așa îmi vorbea un gând, Când eu voiam să-l uit pe pajiște,  Ca pe-un copil fără răspuns. Inspirația muzicală: of Verona-"Fleurs de la lune" Sursa fotografiei

  Într-o seară de vară, obrajii mei au luat culoarea amintirii. Chiar pe pomeți, s-au amestecat roșul aprins și albastrul regal, promițând să nu se despartă vreodată.    Pe buze aveam scrise cuvinte cu litere mărunte. Erau poezii secrete, despre lumi ce încep în vis și n-au sfârșit. Citindu-le, am zâmbit cu zâmbetul altcuiva și am simțit cum, în colțul stâng al gurii, se formează acea gropiță imposibilă. Astfel am devenit doi...imposibili.    Aveam pupile dilatate și sprâncene arcuite. Umbra genelor cobora până la umerii palizi, prefăcându-i în adăposturi translucide. Îmi era teamă să clipesc, să pierd vreo secundă. Dacă ratam tocmai răspunsul pe care îl căutasem cu pași zdrobiți?    Ar fi trebuit să vânez forma, dar eu, neascultătoare, am fugit spre străluciri. Am rămas în lumină, neștiind dacă sunt orbită sau dacă e prima oară când văd cu adevărat. Am rămas unde am găsit un trup îmbrăcat în suflet. Astfel am devenit doi...imposibili. Inspira...

Purtam parfumul zilei în care sufletu-mi râdea; Eu l-am rugat să fie cuminte,  Dar el nu mi-a ascultat asprele cuvinte. Mi-a întins răbdarea ce urca Olimpul, A rupt secunda în care se oprise timpul, M-a condus spre lumină cu înfrigurare,  Lăsându-mi rațiunea fără de suflare. A alunecat pe lângă lobul urechii Și s-a oprit curios deasupra claviculei stângi, Ca să-mi îmbrace inima într-o vrajă, Pe Zburător să-l cheme și să-l facă strajă Somnului meu cu pleoapele deschise,  Întins pe patul alb al demodatelor vise. Sursa fotografiei

   Există anumite trăsături de caracter care nu pot fi despărțite. Se îmbină într-o furtună aflată la limita dintre dintre fascinație și abandon.   Prima dată, îmi descoperi sensibilitatea. E ușor de ghicit, roșește și e stângace uneori. Ea îndrăznește doar când iubește sau scrie.   Apoi, chiar în culoarea ochilor, ai simți pasiunea. Parcă nu-ți vine a crede că ar merge lângă timiditate. Eu zâmbesc și mă întreb ce înseamnă focul pentru tine? Latex? O glumă nereușită?    Dacă am fi pe aceeași orbită, ai privi prin mine și ai zări roșu, violoncel, flamenco, dor, vis, crez și sfărâmare. Ți-aș fi aproape dragă, până ne-ar ajunge impulsivitatea din urmă. Aș aluneca printre degetele tale chiar înainte să mă prinzi. Oh, mi-aș dori să rămân, dar nu știu cum. Nu mi-a spus nimeni cum arată fericirea privită de aproape. Sursa fotografiei