Cel mai frumos


   Cel mai frumos om de pe Pământ nu era perfect. Avea măcar două trăsături exagerate, două disproporții pe care iubita lui le numea supranaturale. Când stăteau unul lângă altul, păreau două oglinzi răsturnate. Ce-i lipsea unuia îi prisosea celuilalt.
   Cel mai frumos om de pe Pământ avea măcar două temeri adânci. Le ascundea de toți, cu excepția iubitei ideale. Pentru ea, se așeza timid pe marginea scaunului și își aduna mâinile într-un căuș, astfel încât să-și prindă sufletul dacă acesta se va prăbuși. Ei îi povestea, în cuvinte simple, frământări neatinse de uitarea mincinoasă. Se aștepta să o audă plecând, călcând apăsat pe podeaua rece și rostind, chiar înainte de a-i înapoia cheia de la inimă: "Tu ai întunericul de care fugeam mai tare.''
   Cel mai frumos om de pe Pământ avea măcar un strop de nebunie. Iubita ideală îi spunea: "M-am rugat pentru asta.'', iar el râdea neînțelegând algoritmul divin.
   Poate ca viața lui nu purta pantofi roșii, însă avea alt dar de preț-ochii embrionari, mereu deschiși, mereu treji și în căutare. Poate că avea și ea dreptul să hoinărească în locuri fără sens, așteptând brize ce nu mai vin. Poate că, într-un asemenea tărâm, aflat la capătul răbdării, s-a născut și el, dintr-un calcul astral cu multe semne de scădere.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De ce nu dormi la ora asta?

Notițe needitate

Totul este o eră